Dacă Nietzsche, precursorul tuturor deconstructivismelor
contemporane, a edificat o filozofie poetică, necesară ca problematizare a
fundamentelor ontologice şi epistemologice ale lumii, ca gimnastică mentală
pentru întreţinerea vitalităţii spiritului, urmaşii săi, aşezaţi sub umbrela Teoriei
critice, au căzut într-un dogmatism ideologic care ia adesea forma
terorismului intelectual. Demitizarea nu a condus la un amurg al tuturor
zeilor, ci la creşterea altora, ca nişte ciuperci otrăvitoare, hrănite
din cadavrele profanate ale istoriei: „...în timp ce întorceau spatele Marilor
Naraţiuni şi Cheilor de interpretare a tuturor mitologiilor, denunţându-le ca
iluzorii, imperialiste şi altele, Teoreticienii au reuşit să înalţe Cea Mai
Mare Naraţiune dintre toate – Teoria – , cel mai mare colonizator intelectual
din toate timpurile. (...) Bătrânii bolşevici, cum i-am putea numi pe acei
adevăraţi credincioşi întru Teorie, apreciază ceea ce ei consideră a fi forţa
revoluţionară absolută a turnurii lingvistice, mai ales în ipostaza ei
deconstructivistă“ (Valentine Cunningham, Lectura după Teorie, trad. de
Carmen Muşat, Tracus Arte, 2022).
Deşi avea ca mobil generos deconstruirea ideilor
preconcepute, a convenţiilor simplificatoare, a stereotipurilor rasiale ori de
gen, a reducţionismelor gândirii, „Teoria a umplut rafturile criticii cu ceea
ce a devenit, în mod catastrofal, stocul de noţiuni convenţionale: idei
pre-concepute, pre-judecăţi, care devin interpretări preconcepute. De-a lungul
anilor, interpretările inadecvate au fost stimulate de idei fixe, referitoare
la ceea ce s-ar putea afla în texte, iar interpretările eronate, în orice
epocă, pot fi definite adesea ca fiind cele care selectează dintr-un text doar
ceea ce căutai deja, fără suficiente referinţe la ceea ce există în realitate
acolo. (După cum se vede, pornesc de la ideea că există, în fapt, anumite
lucruri într-un text.) Dacă definiţia clasică a ideologiei este de falsă
conştiinţă, ea este, tipic de altfel, şi o falsă epistemologie, care
încurajează, iarăşi tipic, o falsă hermeneutică; astfel încât ideologiile
interpretării şi interpretarea stimulată de ideologie sau de Teorie nu sunt cu
nimic mai puţin vinovate de erorile de interpretare. (...) Teoreticienii citesc
eronat şi o fac într-un mod spectaculos. Interpreţii inspiraţi de Teorie o iau
razna cu o regularitate de speriat. în mod evident, Teoria distorsionează
interpretarea. Teoria violentează sensurile textelor“ (Valentine Cunningham, op.
cit.).
Privit prin prisma civilizaţiei prezentului (norme juridice
şi sociale nescrise, mentalităţi, moravuri) sau al unei ideologii a suspiciunii
generalizate (cum a devenit Political Correctness), aproape niciun text
al trecutului (dar şi din epoca noastră, fiindcă literatura autentică
reprezintă realităţi neplăcute, dureroase, nu e vreun îndreptar de morală
practică sau de civism) nu rămâne „nevinovat“. Aşa se poate ajunge la arderea
cărţilor, nu la propriu, cum au făcut-o nazismul şi comunismul, ci prin
(auto)cenzură justiţiară/ non-ofensatoare şi prin anularea legitimităţii lor ca
literatură: „Există mai multe feluri de a arde o carte. Lumea e plină de oameni
care o colindă ţinând în mână chibrituri aprinse. Orice minoritate, baptişti,
unitarieni, irlandezi, italieni, octogenari, budişti, sionişti, adventişti de
ziua a şaptea, feminişti, republicani, protestanţi, crede că are voinţa,
dreptul, datoria de a stropi cu petrol şi de a aprinde torţa. (...) Căpitanul
de pompieri Beatty din romanul meu Fahrenheit 451 povestea cum la
început cărţile fuseseră distruse de către minorităţi, fiecare rupând câte o
pagină sau un paragraf dintr-un volum, apoi din altul, până în ziua în care
cărţile rămăseseră goale, minţile oblonite şi bibliotecile închise pentru
totdeauna“ (scria Ray Bradbury în postfaţa ediţiei din 1979 a romanului Fahrenheit
451). De la analiza critică şi dezbaterea etică pe marginea unor
reprezentări literare, firească în toate timpurile, fiindcă (re)lectura şi
(re)interpretarea tradiţiei sunt un apanaj al oricărui prezent, s-a ajuns la Cancel
Culture, un vânt care a început să bată şi prin România (cu întârziere, ca
orice curent naturalizat la noi când în alte părţi e deja contestat,
minimalizat ori chiar stins). Astfel, dacă tot ce avem mai bun în perioadele
veche, premodernă şi chiar modernă ale literaturii române (canonul estetic) se
dovedeşte atins (în unele locuri, uneori în biografia autorilor) de
misoginism, rasism, xenofobie, acesta ar trebui scos din programa şcolară/
aruncat la coş.
Spiritul critic, având corolar demitizarea/ demistificarea,
este unul dintre darurile extraordinare ale fiinţei umane. Un medicament
împotriva amăgirilor, nedreptăţilor, minciunilor, iluziilor toxice. însă
folosit unidirecţional şi în exces, până la demantelarea oricărei înfăptuiri
istoric-culturale, leacul se poate transforma într-o otravă socială. Marin
Sorescu, poetul care a făcut din demitizare o strategie de creaţie de mare
suscces, o tematizează într-un poem din volumul Tinereţea lui Don Quijote
(1968), intitulat chiar Darul. Pe ideea demistificării universale
construieşte o parabolă poetică despre potenţialul său distructiv, ironia
devenind aici tragică. „Darul“ de pe altă planetă, o „lupă neînduplecată“,
joacă rolul unui cal troian în lumea pământeană, căreia îi relativizează, până
la anulare, toate valorile (nu rămâne decât „un pustiu de moarte“). în gradaţia
psihologică stă reuşita poemului: de la aspiraţia trufaşă a „cercetătorului“ de
a fi infailibil în ceea ce priveşte colecţiile de tablouri, trecându-se prin
stadiul împlinirii ambiţiei, la tragedia atoateştiutorului. Punctul terminus
prezintă neprevăzuta povară de a nu avea organ pentru iluzie, de a demola tot
ce a clădit imaginarul uman în timp. Dialogul purtat între „colecţionar“ şi
„omul cu lupa“, „specialistul“ pedant şi fanatic, reflectă forţa
replicii-ghilotină, caracterizată prin concizie, ton ultimativ şi, mai ales,
lipsă de simţ al umorului („cercetătorul... n-avea chef de glumă“). Faptul că,
la un moment dat, principiul nemilos al desacralizării se dispensează de
analiză („tablourile cădeau singure“) indică, o dată în plus, la nivelul
simbolic, triumful (temporar) al lui Sancho Panza în faţa lui Don Quijote.
Finalul conturează o imagine apocaliptică, unde noţiunea de autenticitate
este pusă în criză. Nu doar identificarea „imposturii“ artistice, ci,
îndeosebi, „revelaţia“ falsităţii întregii lumi avertizează cititorul că M.
Sorescu nu mizează exclusiv pe sfidarea tradiţiei şi delegitimarea ei
ironică. Autorul e dispus să sugereze (şi o face rar în opera sa) că metoda
demistificării, de care şi-a legat numele, are şi limite: în primul rând,
aceea a autodistrugerii/ autodesfiinţării. Paradoxul constă în faptul că, dacă
totul e o pură convenţie şi poate fi deconstruit, lupa însăşi poate fi o
convenţie, o mistificare, un construct ce suportă demontarea. Lupa lucidităţii
critice reprezintă, de fapt, un pharmakon.
Darul
– îţi voi dovedi că toate tablourile sunt false,
Spuse specialistul, scoţându-şi lupa
Pe care tocmai o primise cadou
Din planeta Marte.
Colecţionarul zâmbi, îl amuza ideea,
Pânzele lui deveniseră etalon
Pentru identificarea maeştrilor din toată lumea,
Cheltuise pe ele averea câtorva generaţii
înainte şi înapoi.
– Să începem de la dreapta spre stânga,
Priveşte acest Tizian!
într-adevăr, în lupă se vede stângăcia execuţiei,
Tabloul fusese pictat de un elev fără talent,
într-o oră de desen.
– în fundul sufletului mă rodea
un
fel de îndoială
în privinţa lui, şopti galben colecţionarul.
Dar acel Rafael, pe care-l studiezi acum,
Dacă e o copie,
însăşi mâna lui Dumnezeu a făcut-o,
ha,
ha, ha!
– Priveşte, şi cercetătorul care n-avea
chef
de glumă
îi arătă numărul de serie înregistrat
în pupilele madonei.
Pe la mijlocul sălii nici n-apuca să îndrepte
Lupa spre ele
Şi tablourile cădeau singure.
în faţa ultimei pânze, Rembrandt milionarul! – colecţionarul
îşi duse mâna la inimă şi căzând
Din gura lui zburară lilieci.
Specialistul colindă apoi prin muzee
Pe care le umplu de ridicol.
Nici măcar ramele nu erau veritabile,
Lupa neînduplecată scotea la iveală
Lucruri groaznice.
Toţi marii maeştri fuseseră ucişi
După primele trăsături de penel,
Şi ucigaşii le furaseră numele,
Pictaseră în continuare cu uleiurile lor,
Moarte şi ele,
Odată cu sângele cel adevărat.
Aşa se goliră galeriile,
Achizitorii nepricepuţi înfundară puşcăriile.
în urma omului cu lupa se întindea
un
pustiu de moarte
Şi el era tot mai trist.
Odată, îi veni în gând
Să îndrepte lupa spre strada pe care mergea
Şi observă cu uimire că era falsă,
Strada adevărată se afla mult mai încolo.
Privi oraşul – era fals, copacii falşi,
Şi începu să plângă.
Plângând în hohote şi tremurând tot,
în afara mâinii care ţinea teribilul instrument
El o porni foarte bătrân înainte,
Continuând să desfiinţeze lumea.