MASCA TIMPULUI
I
Steaua în care locuieşti
este un soare al nopţilor în care înfloresc
macii albi.
Macii albi, Ali1,
macii albi în ale căror petale
s-au cuibărit cioburile timpului
sfărâmat de roţile dinţate
ale unei dimineţi blestemate.
Dar timpul,
timpul care ar fi trebuit
să germineze lângă respiraţia ta,
s-a transformat în bobiţe de rouă
şi îmi netezeşte drumul desenat
pe mantia numelui tău.
în urma paşilor mei
înfloresc doar macii roşii...
Ah, mantia numelui tău este harta
din inima mea,
iar tu,
tu eşti un câmp înflorit
cu maci albi şi maci roşii.
II
Cât de prost începe ziua de azi!
Plouă şi bate un vânt
de-i simţi usturimea în rărunchi,
în acest dans haotic
stropii de ploaie se răsucesc
în sensul invers al acelor de ceasornic
dar timpul,
timpul coboară în scorbura somnului
în loc să lase libere
cărările prin labirintul pădurii
înmugurite pe furiş.
Ce anotimp nehotărât!
Lumina aruncă un fascicul minuscul
peste grădina în care seminţele
au germinat cu mult prea devreme
iar bulbii crăpaţi de rodul nuntit
sub mantia iernii
nu mai pot face cale întoarsă.
III
îmi este dor
de dimineţile scânteietoare,
dimineţi de argint în care
lumina binecuvânta
ochii şi faţa celui care nu reuşea evadarea
din coşmarul unui vis cu balaurul
cu şapte capete.
îmi este dor
de troienele copilăriei,
de primăverile adolescentine,
primăveri pe nedrept traversate de brume
şi niciodată ştiut dinspre care
punct cardinal veneau…
îmi este dor
de cei care acum respiră
prin rădăcinile muşcatelor din ferestre,
aceleaşi ferestre care dau înspre răsărit.
Dorul acesta sfâşietor este mai înalt
decât toate cerurile la un loc,
însă nu cred că este dovada profundă
a iubirii mele
pentru ţărâna care mi-a fost furată
de sub tălpi
fără să pot simţi această pierdere
odată cu număratul cercurilor
din apa fântânii…
Tot mai mult
sunt îndreptăţită să cred
că este o mască nouă a timpului
o mască pe care omul iubit mi-a furişat-o
printre darurile nenumite la cântători,
daruri fără de care
nu mi-ar fi permisă trecerea
în ţinutul celor fără dor.
Această stare îmi săgetează
coşul pieptului,
mai mult decât o amputare voită
pare a fi o lepădare de un trecut
azvârlit în groapa
incertitudinilor mărunte.
IV
Iar şi iar
o dimineaţă sufocată de ştiri false,
neînchipuit de false şi nocive
pentru mine şi îngerul meu…
Nu ştiu la ce gândeşte îngerul,
zâmbetul îi este prea senin…
La vederea apei cum se tulbură
în paharul de ceai din faţa mea,
îmi pierd cumpătul –
toate proiectele de viitor
mi se clatină în cap,
unele încearcă să evadeze
din strâmtoarea venelor capilare,
dar nu, nu ar trebui să coboare de acolo,
din vârful capului,
culoarea ochilor
dacă îmi rămâne aceeaşi
mă voi mulţumi cu o moarte eroică
în faţa îngerului meu hlizindu-se
la auzul ştirilor false,
neînchipuit de false
şi de nocive. Nouă
V
început de săptămână
cu mirosuri pestilenţiale
plutind peste oraşul în care
teama de luna nouă
creşte continuu...
Deasupra minciunii şi urii
flutură iluzia că niciun câine
nu va mai mânca vreun copil,
dar, spiralele morţii se ridică
cum îşi ridică şarpele capul
spre vasul din lut cu lapte
încă fierbinte...
Am ajuns
de nu ne mai recunoaştem
în oglinzi,
mergem pe străzi
ca nişte bezmetici
cu sufletele goale,
în aerul de nerespirat
doar câte o petală de trandafir
pluteşte în ligheanul cu clor,
ei, da, uneori împrumut din curajul ei
ca traversarea să nu se încheie
cu încă un eşec.
VI
Aş putea spune că te iubesc
fără a gândi mai mult de atât,
fără să-mi amintesc de bruma toamnelor
aşezată pe trandafirii din curte.
Aş putea spune că te iubesc ca pe un frate
plecat să-mi cumpere halviţă,
un frate al cărui mers legănat îmi pare
că îl zăresc de departe.
Aş putea spune că te iubesc
fiindcă îmi este dor de zorii
care îţi atârnă de gene
când în pocalul timpului
roua crinilor se transformă în perle
pentru binecuvântarea ceremoniilor
mereu amânate.
Aş putea spune că te iubesc
pentru toate sunetele vocii
după al căror ecou
îmi îndrept paşii spre ziua de mâine,
sunet ştiut doar de rădăcinile nevăzute
dar mereu născătoare
de sensuri noi într-o viaţă
înjumătăţită în chip nefiresc.
Aş putea spune că te iubesc
pentru toate cuvintele nerostite,
pentru cămaşa de mire pe care
nu am albit-o îndeajuns,
pentru voalul miresei pe care
ape învolburate l-au furat,
dar te iubesc ca pe un frate
plecat să-mi cumpere halviţă,
al cărui mers legănat îmi pare
că îl zăresc de departe.
1 Enver Ercan, important poet turc (21.01.1958 – 22.01.2018).