O rugă
Cu ce cuvinte se cade să te caut?
Şi, dacă vii,
ce verb e potrivit pe buze,
cu el să te întâmpin?
Te-aştept să te apropii,
să mă-nconjori, să intri:
tu ai cheia pentru orice poartă,
oricât de ferecată.
Iar dacă vii şi mă cuprinzi,
din tine o fărâmă împrumută-mi,
prin ea să-ţi fiu asemeni,
să pot să te-nţeleg.
Ci eu, în schimb, îţi voi aduce-n dar
ce tu nu ai, iar mie-mi prisoseşte –
bogăţia mea, durerea.
Din tine o fărâmă dă-mi
şi atunci, deodată, or să-mi stea în faţă
toţi secolii, ca mărgele strânse pe o aţă.
Şi voi vedea cu ochii mei, dintr-o privire,
cum eu mă nasc, cum mi se naşte fiul
şi cum îmi pierd apropiaţii şi ei,
la rândul lor, pe mine cum mă pierd.
Iar de va fi să te retragi,
nu mă lăsa, cu tine ia-mă,
în tine să rămân –
coral însingurat într-un ocean.
în vecinic însufleţit oceanul,
şi nepătruns, şi făr’ de capăt,
acela care eşti.
Feerie de iarnă
(cântec de dragoste)
Pe atunci totul era altfel.
Fluviul curgea înapoi,
se-mpuţina şi tot mai limpede se făcea
până devenea izvor.
Iar oamenii, ah, oamenii întinereau,
spre copilărie se grăbeau,
ca o cascadă se prăvăleau
în copilărie.
Ci tu abia păşeai,
căci aveai aripi uriaşe
pe care corpul tău plăpând, mult omenesc
nu le putea duce,
se-ndoia sub greutatea lor
ca mărul sub belşug de roade.
Doar în zbor
te simţeai în largul tău, în zbor.
Pe-atunci, din trupul meu, de el legate,
porneau câmpia pur înzăpezită, rece
şi bolta înstelată însăşi,
pe care zburai tu,
zburai cu aripile tale uriaşe, baudelairiene,
acelea care te-mpiedicau la mers.
Cântec simplu
într-o zi, mama s-a oprit
şi eu a trebuit să urmez drumul
în locul ei.
Aşa a înaintat ea, cu paşii mei,
aşa a privit lucrurile ea,
cu ochii mei.
într-o zi, şi tata s-a oprit,
iar eu am mers mai departe în locul lui.
Şi el a ajuns până unde am ajuns eu,
şi el a continuat să vadă lumea
cu privirea mea.
Cât voi mai fi în stare,
am să-i ajut:
aşa, prin mine,
să simtă şi ei vântul îmbătător cum adie,
prin mine, ploaia de seară să-i ude răcoroasă,
şi tot prin mine
zorii să se verse peste ei, torent,
să-i ia, să-i spele,
să-i curăţească,
înluminându-i.
Mi-a picurat în vene puterea asta rară
Ce simt şi ce spun nu-i decât adevărul:
în viaţa asta, aşa a fost să fie,
nu o dată, ci-n repetate rânduri
ochii i-am închis. De tot.
Şi totuşi, viu, iată-mă, viu
stau la masa de scris,
chemând cu înfiorare versul,
aşa cum însinguratul căutător
răscoleşte albia râului
sperând să dea peste pepitele de aur.
Astfel încât, mă-ntreb,
în păţania mea, ce înţeles e oare aţipit?
înseamnă că, neîndoios,
de câte ori am pierit,
de atâtea ori m-am şi întors în lumină.
De câte ori am pierit,
de atâtea ori m-am şi întors în lumină.
De fiecare dată, cineva-ndepărtat
şi-a-ntors faţa spre mine, cel vlăguit, nevolnic,
nu m-a lăsat,
mi-a picurat în vene puterea asta rară.
îmi încordez privirea şi văd
Din apartamentul meu de pe strada Dumitru Slugeru (cartier Baicului, Bucureşti) îmi încordez privirea şi văd clar căscioara de pe strada A.I. Cuza 49, din Calafat. În ea locuieşte Ion Chifu, avocat, împreună cu soţia lui, Angela, casnică şi cu cei doi băieţi: cel mic, adică eu, şi Cristi, cel mare (el tocmai a intrat la liceu şi tocmai şi-a întâlnit, ca pe o iubită fatală, moartea viitoare: pe furiş, a fumat prima ţigară, iar mai apoi, târziu, un cancer la plămâni îl va răpune…). E seară. Casa este atât de firavă încât atunci când bate vântul mai tare, ca astăzi, pereţii subţiri se clatină şi mi se pare că biata întocmire va fi luată pe sus, cu noi cu tot, ducându-ne cine ştie unde.
E seară. Eu care, aici, în Baicului, am ochi căprui şi istoviţi, ce par să ţină-n ei pământ, cenuşă, aşa cum ţine punga creiţarii, acolo, în C., am ochi auriferi, albaştri sau verzi, după voie, şi aţintiţi mereu spre ceea ce mie în C. Îmi e îngăduit, iar mie în Baicului interzis îmi este – spre tărâmul imaculat, cu verdeaţă.
E seară, cum spuneam. Sunt anii ‘50, spre final. Mama şi tata se ceartă din acelaşi motiv ca totdeauna, nu le-ajung banii. Deşi căscioara nu e luminată decât de un bec chior (care, de altfel, se şi stinge, iată, chiar acum, căci uzina electrică se defectează întruna!), ea străluceşte prin întuneric de parcă ar fi un safir enorm căzut pe caldarâm sau, şi mai şi, de parcă luna însăşi s-ar fi adăpostit în ea. Străluceşte necontenit casa din C., văd clar de aici, din Baicului, cu ochii mei căprui şi istoviţi, ticsiţi de pământ, de cenuşă.
Numai că îşi face apariţia cineva autoritar, care vrea cu tot dinadinsul să şteargă de pe faţa pământului scena reînviată de mine aici: necunoscutul acela, cu lăcomie, începe să muşte din imaginea aceasta dublă, cu mine în locuinţele din B. şi din C., aşa cum înfulecam eu în copilărie sandvişul minunat cu pâine neagră caldă, cu salam Victoria şi puţin unt ce se topea.
întâmplare la Pergamonmuseum
El păzea încremenit poarta asiriană prin care voiam eu să intru. Numai în faţa lui nea Mitea, care rupea bilete la intrarea în cinematograful Arta din Calafat, m-am simţit atât de timorat. Dar controlorul de bilete era un om larg la suflet, mai ales după câteva pahare!, şi totdeauna o scoteam la capăt cu el, îmi dădea voie în sală, să văd filmul, chiar dacă n-aveam bilet.
însă paznicul de la Pergamonmuseum se arăta neînduplecat. Era o făptură hibridă, avea grumaz puternic, de leu, picioare, patru, zvelte, de cal şi aripi enorme, de acvilă sau chiar îngereşti. (Deşi îngereşti nu puteau fi, îngerii aveau să apără mult mai târziu…). Doar chipul îi era omenesc, cu coif, cu barbă şi mustaţă, zâmbitor şi cu privirea scrutătoare, care trecea prin mine.
Paznicul teribil nu mi-a îngăduit să mă strecor în sală, am voit să-l înfrunt, să mă lupt cu el, dar n-am apucat, pur şi simplu m-a înghiţit acolo, la marginile lumii sale pe care o străjuia cu străşnicie. M-a mestecat fără grabă: probabil nu eram primul care o păţea.
Şi-n timp ce mă mesteca, durerea mea, jalea mea, sfâşierea mea că pier, şi amintirile, nostalgiile s-au scurs din mine-n mintea lui, iar toată istoria mea de copil confuz al veacului douăzeci era noastră, atunci, pe când făptura-gardian mă mistuia, s-a scris singură pe tâmpla ei, cu semne cuneiforme, de neşters, săpate adânc, vecinic, acolo, pe tâmpla de piatră.
Poemul generaţiilor
Ei vin în urma mea, sunt nerăbdători,
sunt vijelioşi, sunt recenţi.
Aproape mă calcă-n picioare.
Chiar trec peste mine
de parcă nu mă văd, de parcă nu exist.
Şi exist? Lumea mea e pe ducă, vai,
atâţia au plecat, nimeni nu-i mai ţine minte.
Lumea mea se-ngustează, mi-a rămas mică,
hăinuţă din copilărie în care nu mai încap.
Lucind din ce în ce mai palid,
lumea mea e soarele sărăcăcios de noiembrie
care-şi dă duhul, la asfinţit.
într-adevăr,
ei trec peste mine, dar eu, cu ultimele puteri,
cum-necum, izbutesc, mă ridic,
crezând c-am scăpat.
Se apropie însă alţii, valuri-valuri, gonind.
Ostrogoţi crunţi pe cai neîmblânziţi
gata să spulbere tot ce-ntâlnesc.
Respiraţia lor e şuierătoare, şi rece ca gheaţa,
şi nemiloasă, bate ca vântul,
fatal m-alungă spre margine,
o să mă arunce în negura din afară.
Acolo teiul nu-nfloreşte, mierla nu cântă,
albina nu zboară, ploaia răcoroasă nu cade acolo.
Da, ei vin după mine cu suflarea lor rece ca gheaţa,
rece ca moartea.
îi scot din sărite, sunt hotărâţi să mă termine.
Izgonit de ei, împins de ei, o să mă prăbuşesc în gol,
o să trăiesc în cădere. Unde soarele nu răsare,
unde inima lui Dumnezeu nu tresaltă.
Absent
Eu vă vorbesc,
vreau să comunic ceva preţios.
Dar voi nu înţelegeţi ce spun.
Şi mă enervez, alerg spre voi, mă apropii,
strig disperat,
însă voi tot nu înţelegeţi,
pur şi simplu nu mă auziţi.
Parcă aş fi mut. Sunt mut? Sunt mut.
Vorbirea nu ajunge pe buzele mele
aşa cum firul ierbii nu încolţeşte în deşert.
Fără cuvinte sunt, s-au rupt toate podurile
care duceau în afară.
Rămân închis în mine,
căzut în mine,
ca steaua căzută în sine, care-şi mănâncă raza.
Rătăcit în mine, ferecat în mine,
mă uit cu jind la voi cum vă vedeţi senini
de vieţile voastre,
fac eforturi supraomeneşti să fiu luat în seamă,
dar voi nu mă auziţi, nu mă înţelegeţi,
nu mă zăriţi, nu mă înregistraţi.
Sunt absent, mi-am pierdut
umbra şi noima.
Undeva, pe braţul Athos
Trăiesc exilat într-un oraş
unde lucrurile şi întâmplările, fără deosebire,
mă rănesc şi înghit lumina,
ca nişte găuri negre.
Dar există locuri, ca acesta,
care-mi vorbesc pe limba mea.
Fiinţa mea, aici, n-are nevoie de dicţionar,
cu toţi atomii ei, înţelege fiecare cuvânt,
înţelege foşnetul măslinilor,
înţelege răcoarea munţilor, cântul valurilor şi
tăcerea cu sens a cerului.
Aici, intru în rezonanţă cu tot ce e-n jur, mă potrivesc
parcă aş fi bucăţică ruptă din locul acesta.
Sunt eu în mine aici
şi sunt plin, dau peste margini, prea bogat,
mă simt cocoşul moşului după ce-a găsit comoara.
Plin, plin de bucurie,
ca noaptea de-ntuneric,
ca butia de vinul vechi şi tare,
ca pianul lui Beethoven de muzici nemuritoare.
în rucsacul lui cel mare
în rucsacul lui cel mare
printre alte lucruşoare –
câteva cămăşi de schimb,
chei, ochelari, o carte –
un serafim tăcut, cu nimb,
păşind pe jos sau prin văzduh în zbor
mă ţine, uite, şi pe mine, ce uşor.
Din universul lui sunt parte.
Mă are-n grijă şi veghează
până la capăt să rămân sub rază,
în alergarea asta încifrată
moartea din mine să nu ia vreo rată.
Şi astfel, apărat de-un tainic scut,
Aicea, în rucsacul nevăzut,
eu, ca la umbra unui falnic nuc,
smerit, dar şi în vrajă zilele îmi duc.
(Din volumul Elegia timpului, în curs de apariţie)