Labirintul grilajelor de fier forjat
Petreceam, aşa, o logodnă cu străzile.
Asta se întâmpla demult, în copilăria mea
purtată în sufletul flecar al unui oraş de provincie,
când uneori ziua era noapte şi noaptea zi.
Când împărăţia blocurilor începea să se înfiripe
pe molozul tremurând al barocului sfâşiat al vechilor clădiri,
de-a stânga şi de-a dreapta coloanei vertebrale a străzilor,
în care fiecare vertebră era o nestemată de granit
călcată în picioare, printre altele,
de mulţimea fetelor frumoase,
multe din ele ieşid cu voioşie
din curţile celor câteva şcoli şi licee.
Apoi ţesătura filigranată câteodată,
barbară adeseori, dar totdeauna caldă,
a grilajelor din fier forjat
care se sărutau cu verdele pomilor de prin curţi.
Lumea părea că se balansează
pe coarda timpului.
Fumul prohibit al ţigărilor lido, sau amiral, după caz,
ne intra în ochi.
Sugeam câte o bomboană kandia cu lapte
după care sărutam buzele moi, adolescentine,
ridate de vânturile ieftine ale nordului.
Ne fâţâiam prin gramatica străzilor
în lumea de basm a curţilor
tăinuite în grilaje asudate de rugină,
până ne descărcam tensiunile acumulate
prin sfârcurile oţelite ale fetelor sau
prin poantele erotice ce foşneau
în mulţimea de bancuri.
Luna ne dădea şi ea întâlnire
adesea prin parcul obosit al târgului,
timpul nu avea nici o notă de plată,
se livra gratuit la orice tutungerie,
se consuma prin toţi porii
şi se măsura cu elegantele cântare ale adolescenţei.
Era vremea când puteam ridica cerul pe fruntea unei fete
şi când magia literelor din cărţi se împletea
în minunate ghirlande.
O îngemănare perfidă între tinereţe şi bătrîneţe,
porţile caselor ce gemeau în uzura vântului stăteau să cadă
şi trupurile calde, agitate, dispăreau prin chemările fricative
ale părinţilor încât fiorul şoaptei te iubesc se amplifica
între trupurile noastre.
Aşa era viaţa printre grilajele de fier forjat
ce crestau labirinturi în sufletul meu
iar dorul lor mă mistuie şi acum
când parcă le aud suavul gâfâit al eclecticelor lor bătrâneţi.
Răstignire
Câte un piron pentru fiecare punct cardinal.
Şi câte o halcă de timp peste lemnul rumenit de focul jertfei.
în fix nodul crucii Dumnezeu se pleacă spre o nouă facere
şi lumea se va transforma în piatra din capul unghiului.
Sfinţii stau toţi ca oile în turmă,
ca miei la tăiere pe altarul de jertfă,
căci nu le e frică de lama lui Abraham atâta timp
cât moartea a fost sugrumată.
Câte o floare pentru fiecare mână
şi câte un ou roşu din care răsare tărâmul cel nou.
Om în giulgiul lumii
Spune,
Omul e un hoit proiectat în viitor.
Spune mai departe,
Ochii omului surprind violul lumii.
Spune mai departe,
Talpile omului împart ţărâna şi lasă urme în nisipul vieţii.
Colbul glasului său adoarme munţii şi linişteşte marea.
Spune mai departe,
E ud viitorul de atâta sânge pompat
din trecut prin capilarele destinului,
Spune mai departe,
Omul ia cântecul în palme şi îl sărută.
Inima-i obosită bate în roca sentimentelor sale.
Sicriul gol al lumii e împodobit cu trupul omului.
Spune mai departe,
Ai zugrăvit umbrele tuturor oamenilor pe pânza istoriei.
Ultima judecată e a risipei de conştiinţă,
cătuşele de rugină ce-i leagă omului visele de trup.
E atît de regală sinea omului
că iarba Edenului se pleacă
la trecerea tălpilor peste firele ei,
fibre nervoase ale gândului divin.
O moară de vânt macină bunele intenţii ale omului,
aripile unui şoim încremenit în lumină.
Excesul de sexualitate dăunează grav sănătăţii,
ne şoptesc corurile de iude impotente.
Reptile scabroase îmi populează visele.
Lumea e o sfeclă roşie uriaşă
de care trage agresiv albă ca zăpada
cu şirul ei de pitici versificatori.
Şi câinele cerber se-nhamă la jug.
Nimeni nu mai priveşte parada cuvintelor.
Poeţii au pierdut scuturile,
a sosit ziua unei recolte rapide.
Cuiburi ţesute din mânie
umplu ramurile pomilor vieţii.
Pe frunzele lor poposesc îngeri trişti.
Lângă trunchiurile lor barbare
sunt violate fecioarele serii.
Paloşul arhangelului mihail
e înfipt în iarba udă.
El însuşi plânge alungat de zmeii celorlalte tărâmuri.
Zâmbete sigilate se macerează prin cupe de aur.
Păsări săgetate se ridică pe cerul gri
din sufletele nimfelor mânioase.
Prinţii de carton, acolo jos în vale,
mimează o curte prinţeselor de spumă.
Peisaje morbide pline cu trâmbiţe
ce psalmodiază psalmi cromatici.
Poate că am uitat termometrul între fesele lumii.
Uzine imense congelează liniştea
pe culmea vieţii unde stau abandonate hambare de rugină.
Giulgiul umple orizontul şi ia forma omului
în cutia cu mirodenii a Edenului.
Lumea după sfârşitul
lumii
Lumea sfâşiată
arată ca o gaură fără margini,
o scorbură jalnică în pomul vieţii.
Am înţesat sfârşitul pământului
în trup mort.
Timpul pute în cadavrul istoriei,
orizontul ne strânge în cleştele lui.
N-au mai rămas decât coşmaruri
pictate pe pereţii zdreliţi ai cuvântului.
Hoitul timpului nu poate fi dus în vreun cimitir.
E putoare de cer peste tot în jur
iar câinii mitologiei strivesc inimile zeilor.
Zeiţele şi-au pierdut nurii.
Cuvintele trag de trupul poeziei ca de un alt hoit.
Turnirul acesta este aproape gol.
Zeilor le e dat să moară în sicriul eternităţii.
Conştiinţa lor se stinge doar o dată cu verbul a fi
Mi-ai spus într-o seară
Cine ştie cum va fi pe lumea cealaltă!
mi-a spus într-o seară
când velele sufletelor noastre
încă se zbăteau sub ultima vâltoare a dragostei.
Oare o să mai putem deprinde gustul vieţii?
Eram în patul cu tăbliile de nuc şi parcă aprins,
lemnul lui primise lucirea unei cărni tropicale.
încinse, trupurile noastre se reflectau în tencuiala pereţilor
stingându-se încet şi pe de-a-ntregul
în liniştea de var a chiliei.
îşi face loc între noi şi existenţa abisului.
Mi-e greu să cred în el dar parcă-i simt temperatura.
Abisul are o febră aparte şi gustul oximoronului.
Oare o să mai putem deprinde gustul vieţii?
A insistat învelindu-mă delicat
cu părul cel negru precum cărbunele.
Speranţa, i-am spus, numai ea
şi e suficient ca argument al tainei de a fi în eternitate.
Nu poate o astfel de arhitectură sluji neantul.
Nu poţi îmbrăca o astfel de speranţă decât în certitudine,
mi-a şoptit morocănoasă.
Şi iar ne-am prăvălit în dragoste...