Focuri de Aoleo, Mărie
Era în seara de lăsatul secului de brânză.
în răscruci, la Cucu, copiii învârteau,
Deasupra capului, mătăuze aprinse
Şi făceau de măscară fetele din sat
Cu vorbe deşucheate din partea
Dănacilor care călcau pe alături.
Fiecare copil, în bătătura lui,
Găurise o cutie de vopsea,
în două părţi,
Cu un cui şi o legase cu sârmă.
O îndesase, apoi, cu trenţe
Sau cu resturi de cauciuc
Peste care turnase gaz
Şi zvâc un chibrit aprins.
Pe urmă, ieşea mândru în linie
Şi se alătura celorlalţi.
în răscruci, veneau bărbaţi
Şi femei cu oale de vin,
Cozonac, prăjituri şi fursecuri.
Porneau o petrecere de zile mari,
Cântând sau spunând glume nesărate.
Aruncau: încălţăminte veche,
Cizme sau bocanci militari
Şi le dădeau foc, de se ridica
Bâlbătaia până aproape de sârmele
De curent electric.
Dănacii aprindeau focuri pe
Dealul Şolomonului
Şi rostogoleau spre pârâul Prodila
Anvelope sau camere de cauciuc mari
De tractor sau de Dacia arzând în flăcări.
Făceau, pe loc, strigături despre
întâlnirile de dragoste ale băieţilor
Cu fetele mari din Rudarii Olteniei.
Sau despre bărbaţii însuraţi
Care prea curveau cu văduve
Şi cu muierile celor plecaţi
în armată.
Tudor Postelnicu se întorsese
Acasă aproape de ora opt.
Se opri o ţâră la poartă.
Era, penru prima dată, când
El nu participa la obiceiul
Dănacilor cu focuri aprinse
în răscruciul Cucu şi pe
dealul Şolomonului.
Frânturi de strigături răzbăteau
Până la el
Şi le ascultă câteva minute:
- Aoleo-leo-leo-leoooo, Mărieeee, Mărieeee,
Ce ţi-a venit ţie?
Chef de cununie!
A trimis vorbă.
Cine băăăă?
Tudor Postelnicu,
Pe un fir de aţă
Ca să o ia în braţă.
La cine, băăăă?
La fata lui Ilie Romanaţi.
Pe un fir de mătasă,
La Georgeta în casă…
A fugit de Sânziene
Soarele se înălţase la jumătatea cerului,
Vestind amiaza unei zile însorite şi tăcute,
încât murmurul câmpiei se auzea
în Rudarii Olteniei ca bocetul
înfundat al unei bătrâne răguşite,
Iar clocotul Jiului părea un plâns tânguitor.
în timp ce, din când în când,
Adieri scurte de vânt veneau de la sud
Şi se pierdeau în umbra
Limpede şi rece a caselor.
Zora Albiş se afla peste tot,
Repezea vorbele acolo unde
trebuiau repezite,
Mângâia şi lăuda acolo unde
I se părea că se cuvine.
Era ca o suveică cu multe
şi mărunte iţe,
Cu multă urzeală
Şi cu mai multă îndrăzneală.
Muierea asta a lui Nicuşor Albiş
Avea trup de nevăstuică
Lunecoasă de baltă,
Cu perii lucioşi
Şi cu ochii ca licuricii.
Zora spunea vecinelor ei
Că nu înţelegea deloc
Cum de pot unii să permită
Nevestelor să-i joace pe sprâncene
După cum le nărăvesc pe ele poftele.
Nicuşor Albiş, bărbatu-său,
butucul cu mustăţi,
Măgar închiriat în averea muierii,
Moldoveanul cu pumnul ca un baros,
Care vorbea o dată în zi,
îţi frângea degetele,
Dacă dădeai noroc cu el
Şi te spăla cu lumini de
fulgere albastre
Dacă încercai să-i întorci vorba.
Dar, cu toate astea, ei doi
Nu prea aveau multe în comun.
Vasile Zgaibă, văru-său, a glumit cu el
Despre nevastă-sa, că le luase
lumea seama
Şi Butucul l-a repezit cât ai zice peşte:
- Bă, Vasile, nu-mi zici mie ţie
Şi nevestei mele fă, ai auzit?!
- Bine, vericule, dar vezi să nu
pierzi căruţa,
Că se dă ea toată ziua huţa.
Zora îşi simţea sufletul deschis
Ca un câmp primăvara la amiază,
Iar ea era marginea livezii
din preajma izvorului,
Plină de iarbă şi smălţuită cu maci.
Pentru o muiere tânără ca ea
Viaţa pe care o ducea se izânise
Şi nu mai avea nici un chichirez
Fără un tânăr şi frumos amorez.
îi sfârâiau călcâiele după alţii.
Trupul femeii fremăta şi aştepta
Pe cineva care s-o înţeleagă.
Zora, muierea asta pe care
Numai o herghelie de armăsari,
Nărăviţi la iepe împărăteşti,
O mai sătura,
A fugit de Sânziene
Cu un hăndrălău de electrician,
Un dănac din Balta Verde
Mai mic decât ea cu cinci ani.
Şi a rămas Nicuşor Albiş
Fără muiere
Şi cu buzele umflate.
Albeaţă în ochi
Porecla asta îi venea lui Vasile Mozgoavă
De la o întâmplare din tinereţea lui.
De Buna Vestire venise pe la el
Dinu Cârcăială, vecinul şi prietenul lui,
Şi-l găsise la masă cu toată familia:
Cu Riţa, nevastă-sa, şi cu cele patru fete:
Maria, Rada, Ileana şi Sâia.
Vasile l-a poftit să mănânce cu ei,
Dar Dinu doar ce se ridicase de la masă.
Riţa fiersese douăsprezece ouă
Şi le pusese într-un castron.
Vasile a luat două ouă,
Unul i l-a dat lui Dinu
Şi pe celălalt l-a oprit el.
A întins mâna şi i-a zis ăstuia
Să dea cioaca.
Dar Dinu a spus că nu sunt Paştile
Şi nu sunt roşite, punându-l pe masă.
- Vasile, dacă ciocnim două ouă albe,
Ne apare albeaţă în ochi
Şi cu timpul facem apa neagră,
După care orbim.
- Du-te, bă, de aici, l-a repezit el.
Ce spui tu sunt scorneli,
Uite că eu dau cioaca
Şi nu am nimica.
Vasile a luat şi celălalt ou
în mâna stângă
Şi a dat cioaca cu cel pe care
îl avea în dreapta.
Ceilalţi l-au privit şi n-au zis nimic,
Că îl ştiau om cu pandala
Şi n-au vrut să se pună rău cu el.
După câteva luni, Vasile Mozgoavă
A făcut albeaţă în amândoi ochii,
Iar, după câţiva ani, apă neagră.
Două vecine
Tudoriţa Lache trecu linia la vecina ei,
Deschise poarta şi strigă:
- Polină, fă, Polină, eşti acasă?
Unde nesfielnicului te băgaşi?
Vino încoace, tu n-auzi, fă, năroado?!
Ce ai mâncat urdă şi ai rămas surdă?!
- Ho, fă, nebuno, că nu dau turcii,
Ce strigi ca apucata, că mă şi spăriaşi dracu…
Ce ai, te strânse morticica de gât?!
Răspunse pe un ton de supărare
Polina Scrobeală.
Auzii, zbanghio, măcar acu să fii serioasă
Şi să nu mai umbli cu fofârlica,
Ţâpi de parcă te-ar fi luat din căluş
Şi trebuie să sară peste tine
Fane Goge cu „Hăp-hărăp”.
Ea veni în mijlocul bătăturii
Şi îi făcu semn vecinei cu mâna
Să înainteze.
Tudoriţa Lache era în papuci
Şi abia îşi târşea picioarele.
- Văd că eşti ostenită ca o mârţoagă,
observă Polina,
Când suie la deal, doar că tu nu sufli
Şi nu faci spume la gură ca ea.
Domnişoară, mergi şi tu mai repede,
O luă ea în băşcălie,
Ce te rupi aşa în figuri?
Eşti o vipă din Rudarii Olteniei
Sau o viperă la margine de câmp!
Belejgănito, sau vrei să te dai
Cocoana Vicşoreanca plâmbându-se
Prin curtea conacului de la
Domeniul Coroanei de la Segarcea?!
Femeia o pofti la umbra dafinului
de lângă fântână,
Unde avea aşezate două scaune
Cu pernuţe pe ele şi o masă ovală,
Toate făcute din răchită.
Acolo îşi făceau ele veacul
Şi îi forfecau pe toţi sătenii.
Tudoriţa Lache, poreclită şi
„Buletinul de ştiri”,
Pentru că afla repede toate întâmplările.
Era scundă şi grasă, avea o
privire pătrunzătoare,
Sprâncene împreunate şi „Ochii smoliţi”,
Cum îi zisese soacră-sa, Veta Lache.
Cealaltă, cu câţiva ani mai mare decât ea,
Era înaltă şi slabă ca un ţâr,
Cu un cap mare,
Care făcea notă discordantă
Cu restul trupului, dar, de altfel,
O femeie bună la suflet
Şi săritoare la necazurile oamenilor.
Le lega o prietenie de patruzeci de ani,
Se respectau ca vecine
Şi, chiar dacă se tachinau reciproc,
Nu se supărau.
Dacă ai fi intrat în gura lor,
îţi trăgeau un perdaf
De îţi mergeau fulgii,
Rămâneai gol ca puii de găină
„Fraţii Petreuş”.
Mai bine îţi vedeai de treabă
Şi te lăsai păgubaş.