Fulguraţii
O rază pălită
în lumina serii
este trupul tău pe care
şi invizibilele iele
sunt geloase.
Ai grijă.
*
Mărul, în toamnă,
stăpân pe papilele îndrăgostiţilor.
Am auzit că şi Dumnezeu
înghite câteodată în sec.
*
Primăvara,
pe buza dimineţii,
berzele clămpănesc
vestindu-şi prezenţa.
Privindu-le picioarele,
gândul îmi zboară
la femeile de altădată.
*
Totul este frunza aceasta
pe care ramura o înalţă
şi, da, frunza încet
se sumeţeşte.
*
Somnul, o, numai somnul,
în care nu de puţine ori
este îngropată o moarte,
ne dă luciditatea zilei de mâine.
Numai că noi în speranţă
ne pierdem şi-n vuiet de
valuri de păsări, în zborul
ochilor lipsit de lună ce,
ca o ţaţă, ne dă cu tifla
din înălţimea ei.
*
Vara aceasta,
ca o femeie în călduri,
care se tot duce şi vine...
Este dreapta noastră
eternitate
pe care nu o putem ignora.
*
Picioarele, molipsite
de furişul vulpii, ne pierd
pe cărări unde nici măcar
valurile mării n-au ajuns.
*
... Şi mâna ce pare
un fluture, în zbor haotic,
pe claviatura pianului.
*
Filozoful,
care de veacuri
se ceartă cu Dumnezeu,
nu a primit un răspuns.
I-a dat doar liniştea şi
o pasăre oarbă care, cu zborul,
scrie haotic rune
în peştera cerului.
*
Singurătatea mea ...
Pereţii sunt aceiaşi, scorojiţi,
de sub care visele abia mai
scâncesc. Scuip pe această
stare, şi, cu o răzătoare,
cojesc, cu asiduitate,
până dau de alb.
*
Niciodată nu
m-am întâlnit ca valul
târând marea după el, niciodată.