Trec pe lângă mine
Trec pe lângă mine
ca pe lângă un străin
Niciun semn că m-aş recunoaşte
într-un anume fel de mişcare a capului
când dau bună ziua
Nici măcar când sorb din cafea
cu zgomot
că n-am răbdare să se răcească
nu mă recunosc
Mă simt mai străin
decât străinul lui Camus
Nici nu mai ştiu când s-a întâmplat
prima dată să mă uit în oglindă
şi să-l văd pe tata
Nimeni nu mi-a zis vreodată
că aş semăna cu el
Pare că mă strigă la masă
şi eu sunt dus cu copiii la joacă
şi am uitat de foame
Speranţa sare-ntr-un picior
în sunetul fanfarelor de artificii
am sărit în barca lui 2016
Mi-am abandonat toate mizeriile
şi mizericordiile
în epava anului expirat
Am făcut bine oare
să nu mai păstrez nimic
îmi va da destul Noul An
Greu de răspuns
Speranţa sare-ntr-un picior prin cameră
Se bucură ca un câine
la întoarcerea acasă
a stăpânului
Deziluziile tac chitic în sertarele bibliotecii
Cărţile scrise se citesc singure
la îndemnul speranţei
Cele nescrise
scormonesc în cenuşă
după vreun tăciune nestins
Fără intenţie
Sinceritatea pare a fi un blestem
ce toarnă minciuni în pâlnia florilor de crin
Scrierea pe dosul palmei închise
nu mi-a fost la îndemână
Pe cerul limpede ei inventează nori mânioşi
adună ceaţa dintre două picături
de rouă cristalină
M-am ferit să-l fac prieten pe cel care mă
priveşte prin sticla afumată
Las cuvintele în rostul propriu al lor
să nu se joace de-a baba oarba cu sensurile
Poate mai calc uneori strâmb
la aşezarea vorbelor în stup
O fac fără intenţia de
a stoarce de miere muştele
întâmplările n-au viitor
Numai aici numai acum
îmi pot elibera pânzele în rafala vântoaselor
Dincolo rămâne doar austrul
surd la orice chemare
Oricâte încercări de scufundare
în apele învolburate
sunt sortite eşecului acolo
Da pentru că aici este tărâmul
tuturor poveştilor
al tuturor basmelor adevărate
al tuturor războaielor pierdute
Numai aici numai acum
rugina roade oasele cuvintelor în voie
Dincolo cenuşa tăcerii e aruncată în mare
Peştilor hulpavi le plac vieţile nescrise
amintirile apocrife
Numai acolo numai atunci
întâmplările n-au viitor
A plecat cu capul plecat
Cu chip de sulfină
o floare de iarbă
chemată să vină
la ora de ceai
la five’o clock
într-un club din Norfolk
unde fumul cu cuţitul
îl tai
Poate vreo pană de curent
tramvaiul a oprit
prefăcându-l în schit
unde un călugăr se roagă atent
la cei doi care se sărută
fără derută
rupţi de lume
chemându-se în şoaptă pe nume
Stă stingheră Sulfina
a-ntârziat şi-i e teamă
nu bagă de seamă
că s-a aprins lumina
şi roţile-au început
să-şi vadă de route
Nu ştie că el
a plecat
cu capul plecat
învins ca un miel