mi-au lipsit
mi-au lipsit paharele acestea în lumina părului tău
bâlbâiala aceasta a degetelor,
reflexele narative ale umbrelor noastre,
felul în care se umflă perdeaua,
viţa-ta-de-vie,
inventarul obiectelor din cameră
(pe care ţi-l fac
cu ochii închişi),
felul în care mă adun sul
ca un covoraş de rugăciune
sub privirea unui boa constrictor
atunci când te întreb: „Mă iubeşti?”,
iar tu îmi răspunzi: „Nu înţeleg ultimul cuvânt”.
***
Mi s-au amestecat în sânge pulberi.
Baletul fantomatic de vârtejuri
ascunde în codul meu genetic
silueta fosilizată a chipului tău.
despre habitus şi Bourdieu
Când tânăra aceea s-a apropiat de tine şi a început să-ţi vorbească
foarte degajat despre habitus şi Bourdieu
m-am simţit brusc şi proastă, şi urâtă.
Mi-am adunat toate lucrurile şi am plecat
înaintând prin holuri moi de unt.
Tu nici nu ai văzut când am trecut pe lângă tine.
Am ieşit în stradă şi am avut grijă ca de la primul anticariat
să-mi umplu cu moţ o plasă.
Doar cărţile mă mai puteau proteja acum
de senzaţia de vomă, de leşin, de carne bleagă,
de ridicolul pe care-l simţeam îmbrăcată fiind
într-un mod care, acum, mi se părea jenant –
de provincial lefter
care vorbeşte mult pentru a-şi camufla timiditatea.
Pe drum am recapitulat toate schemele de tortură
pe care le cunoşteam şi i le-am aplicat individei roşcate
într-un parc,
pe-o bancă,
lângă o fântână arteziană –
mă rog, era de fapt un furtun verde de plastic –
extrem de concentrată,
în timp ce fumam şi priveam nişte puşti zbenguindu-se pe role.
Prima dată i-am tăiat ţâţele,
i-am cusut buzele,
apoi am scos rujul din poşetă
şi i l-am trecut peste ochii aceia apoşi
cu care bănuiam că te privea
şi acum.
Mergeam printr-un oraş necunoscut cu plasa strânsă la piept,
plină moţ de cărţi
şi o torturam în gând pe roşcată –
cu habitus-ul ei cu tot –
până când m-am trezit prinsă în mulţime,
până când nu am mai putut să-mi mişc mâinile,
iar lumea a început să se îmbulzească între vitrinele lucioase
din dreapta
şi şanţul din stânga săpat de curând.
Cleioşi precum boabele fierte de orez
(aşa cum îmi iese mie întotdeauna,
iar tu spui că e bun şi că îţi place
şi că mai vrei o porţie)
lipiţi unii de alţii,
ne-am prăvălit în şanţ le(ee)nt –
precum maioneza tăiată.
Alergam, acum, spre tine prin şanţul proaspăt săpat,
cu plasa mea moţată, deşirată de spaimă,
apărându-mă cu Estetica lui Tatarkievici
de bulgării de pământ, de case şi de schele,
de oamenii necunoscuţi
care se prăbuşeau
din toate direcţiile
cunoscute şi necunoscute.
Roşcata plecase.
Am lăsat un rând liber pentru că este insuportabilă până şi
alăturarea cuvântului roşcata lângă tu-ul acesta
(buberian, ar fi zis ea) al meu.
Poate că şi tu plecaseşi
în căutarea mea
atunci când, mai târziu,
mi-ai desfăcut un nasture (aşa…ca din întâmplare),
atunci când ai privit cum înaintează prin mine, şchiopătând,
şanţul acela atât de proaspăt
şi atât de concret,
pe sub cămaşa mea albă
cu preţul trecut,
direct
pe guler,
cu pixul.
etos studenţesc
„Eram supli, nervoşi şi ne tăceam
cu o mătăsoasă duioşie unul pe altul”.
(Mariana Marin)
Eram lupe tumefiate de timiditate şi complexe
– rădăcinile de nădejde ale tuturor transgresiunilor noastre –
şi pendulam între periferia bărboasă a lenevelilor deprimante
şi exuberanţa lacomă.
Tropăiam sub acoperişul rindeluit al nopţii
cu burduful minţii umflat de spasmele unei eretice cosmogonii
şi doar preţurile mici ne mai înduioşau în această epocă a cruciadelor
în care goneam pe străzi ca nişte măturici ezoterice.
Orele se îmbulzeau, toate, deodată,
precum purceii la ţâţa de lapte a timpului,
iar ceilalţi dormeau ca nişte măciulii…
Noi scriam manifeste,
purtam monologuri excesoide,
ţineam să demonstrăm, să argumentăm,
să răsturnăm măcar o dată soarele
cu lama macetei umedă de străfulgerări.
Eram pompe poroase în care se îmbulzeau idei
mirate de propria elocinţă.
Sub pagodele minţii deveneam gravi şi
ne simţeam cel puţin geniali…
atâta doar că pachetul cu tutun devenea o unică (preascurtă) ţigară
şi scobeam, pentru un foc,
în balustrada nopţii ca nişte spatule dintr-un tărâm îndepărtat.
Noi, „Fiii risipei”, „Pe jumătate timizi, pe jumătate stridenţi”,
„Eram atât de supli”… căci ne vindeam cartelele de cantină
şi cântam Smaranda e cea mai frumoasă din satul de pe izlaz,
cu sufletul Mugur de fluier şi Nothing else matters,
convoi forfotitor de matrioshki,
cu şapca pielii plină ochi de explozibil
şi ne simţeam cel puţin impermeabili,
eliberaţi de memoria harnaşamentelor morţii.
Fiecare sticlă deschisă ne înrudea cu zeii
şi trăiam năuciţi ca un trib de şomoioage aprinse
manevrele de depăşire pe linie continuă
a condiţiei de hamal
apoi, ne luam zborul de pe grinzi cu o salbă de capace în mână
urcând spre cer,
râzând,
în pantofii noştri de gangsteri ai nopţilor albe.
Spre dimineaţă,
ne era a-t-â-t de sete…
Plescăiam, în drum spre cămin,
după sucuri acre, cu articulaţii de râmă,
căţăraţi pe marginea gropilor din asfalt
care ne păreau, acum, râpe înalte.
Dezamăgirea lătra în noi convulsiv
şi ungeam cu mierea caldă a autodisculpării buzele crăpate ale erorilor.
Apoi, ne cuminţeam.
După draperiile trase,
deveneam, pentru o vreme,
figuranţi pasivi, demagnetizaţi,
căci ştiam că va trebui să ne adunăm resursele
pentru următoarea recidivă
a imponderabilităţii
unui
alt fel
de răsărit.