Miezul nopţii
Demonii cutreieră prin bibliotecă
Rânjind în faţa portretelor de pe pereţi.
Sub clarul de lună
Bufniţa din părul sălbatic
Anunţă miezul nopţii.
Lumina lunii
Lumina lunii cade în curtea cazărmilor pustii
Frunzele copacului visează femeile
Ce se scaldă în râu.
Acum moartea îi ia măsura
Pentru un ultim costum
Bătrânului croitor de pe strada Speranţei.
Privesc senin pe fereastră secera lunii
Cum seceră-n gol.
Veşti
Mă întreb cine a inventat singurătatea
Cine gaura cheii, cine sânii femeii
Greu de răspuns când în casa poetului intră deşertul
Când nimeni nu mai vorbeşte decât în şoaptă
înţelepţii s-au retras cu toţii în pustie
Ninge pe masa de scris
Peste capul îngheţat al scribului
Ca un nor
Trec veştile întunecate ale lumii.
O carte deschisă
Cineva ne înregistrează tăcerile
pe cilindri de ceară.
Iarnă şi viscol
şi urmele vulpii
la marginea unei cărţi deschise.
Se luminează ferestrele unei crescătorii de şerpi
o lumină roşie scrie profeţii
pe pereţii de lut ai unei fierării de ţară
din care un copil
intră şi iese
beat de fericire
cu un cui înroşit în mână.
Umbra ta
Stau în umbra ta
Ca violoncelul în cutia sa neagră
A înflorit mărul bătrân
Oamenii s-au transformat peste noapte
în păsări
O despicătură din nori
Lasă luna să pătrundă în camera poetului
şi Dumnezeu zâmbeşte
Citindu-i sfârşitul poemului.
Un înger
Uneori aud viaţa foşnind ca o păstaie uscată
Ce intră toamna
Pe uşa bucătăriei de vară
Strecurându-se pe lângă lumina ta de femeie.
Suntem liniştiţi: în târg au sosit măscăricii
Să izbească cu pietre în măreţia apusă a omului
Tocmai când vântul îşi cheamă corbii şi câinii la cină.
Singurătatea ne mână pe străzile pustii
Cum îşi mână ţăranul calul spre abator
şi brusc mă întrebi: oare cine a inventat magia
Magii, tâlharii sau maica cea sfântă pe nume Maria
Sunt ore când timpul ne aşază câte o statuetă de piatră în ochi
şi brusc te trezeşti în trupul unui proroc în deşert
întunericul devine atunci o apă mare
Peste care păşim ca un copil ce să umble învaţă
Sub stele ce abia mai pâlpâie ca nişte felinare în ceaţă.
şi pentru fiecare există o singurătate a lui
şi pentru fiecare există un înger ce se tânguie dincolo de viaţă.
Murmur
Simt cum îmi cresc frunze
în loc de unghii
în mine urcă visul unui copac
A cărui umbră duce în braţe
O femeie ce mă visează pe mine.
E un murmur de stele în cer
Ca într-un stup de albine.
Pentru tine
Nu ştim prea bine ce lecţii ne dă greierul în timpul nopţii
Dar tu, suflete, întâmpină umbrele serii cu un surâs.
Pentru tine zborul bufniţei e catifelat ca pulpele fetelor.
Acum când ştii că niciodată o uşă nu e atât de bine încuiată
încât nenorocirea să nu intre prin ea
Şi că deodată se furişează şi se aşează la masă
Cu paşii unei femei resemnate şi triste
Pentru care dragostea e o religie neinventată.
Şi tu cel ce visezi netulburat la noaptea în care aurul părului ei
îţi va umple toată încăperea
Şi umbrele lunii te vor îmbrăţişa ca pe un îndrăgostit pe terasă.
Nu ştim prea bine ce lecţii ne dă greierul în timpul nopţii
De tristeţe sau de bucurie, nu poţi să ştii,
Dar tu dă bună seara arborilor şi păsărilor
Pentru tine zborul bufniţei e catifelat ca pulpele fetelor
Pentru tine dimineaţa se deschide cu un surâs.
De ziua ta
Ştiu prea bine
Zâmbetul tău şi poeziile mele
Nu sunt cotate la bursă.
Dar pentru mine surâsul tău e un veritabil tezaur
Chiar dacă nu-l trec în declaraţia de avere.
O şoaptă de dragoste a ta
Mă face mai bogat decât toţi Rockfelerii.
Golul din piept
Unica mea stăruinţă a fost răsplătită
Am plâns îndelung în locul cuvintelor
Izgonite din dicţionare.
Până acum, nu am ştiut cine sunt
M-am mulţumit doar să privesc peste mlaştini cum luna
îţi desenează chipul
Cu mâna mea între coapsele tale
De femeie stearpă, fără copii.
Unica mea străduinţă a fost răsplătită
Am rămas cu tine pe o piatră
Pe malul fluviului
Şi mi-am închipuit că suntem doi peşti zbenguindu-se-n valuri
Că m-am întors în pielea unui bărbat fericit
Cu sânii ei sporovăindu-mi în golul din piept.