cast ca iraţionalul
inima ta, marginalul umilit
dormind pe sub poduri (totuşi, creierul
i-a scris povestea cu toată cruzimea).
acum baleiezi cu gândul orizontul ei
cast ca iraţionalul. Ca şirurile clare
ale semănăturilor tinere. Vântul
îţi plesneşte cu palme uşoare obrajii,
sparge pe ei o cărare sărată, fierbinte.
vântul ciripeşte, pasărea bate,
soarele inundă, ploaia arde în gol.
nu sunt o tăietură precisă
nu sunt o tăietură precisă
în carnea zilei colective,
viaţa mea nu e
o tăietură precisă
în carnea istoriei comune.
când mă apropii prea mult
de un om, inima lui
se pulverizează
iar eu cad în gol.
dar cu atâta putere a disperării
ştiu să mă-ntorc spre cerul
şi pământul din mine,
încât le fac să vorbească.
în rest, totul e bine
câteodată, scot mâna pe fereastră
ca de sub iarbă,
semne să fac spre trenul
în chiote trecând călare pe orizont.
la răstimpuri, cuvinte simple
mi se desprind din gât
şi doar plasa lor roşie,
placenta asta maternă
mă apără de cădere...
în rest, totul e bine – chiar dacă,
strângându-mi tâmplele-n palme,
simt sângele rostogolind în viteză
prin puzderia drumurilor de sub piele
un cap cu doi ochi plini de dispreţ.
hiatus
zbor când prin aer, când prin pământ
– încurcate căile Domnului sunt.
dar inima grea nu se scufundă
şi nici nu lasă în urmă vreo undă.
iluzia cea de toate zilele
uneori
ziua îmi pare o fantă
prin care cineva
ne pândeşte din altă lume.
închid ochii strâns
şi mă rog: oricine ai fi
iluzia cea de toate zilele
dă-mi-o mie şi astăzi.
viaţă comunitară
1.
deşi februarie,
aerul e de lapte.
şi-atât l-a bătut toată noaptea
vântoasa cu palele ei, că-n zori
nu m-au mirat trandafirii
– nişte calupuri de unt gălbui –
înfloriţi sub ferestre.
2.
sub ochiul blocat al bucătăriei,
nişte bărbaţi vorbeau ce vorbeau
apoi se stricau de râs. Ignorându-i,
o păsăruică din frigul blând
şi puţintel umed arunca
ba spre dreapta, ba spre stânga
unduitoare panglici sonore.
nu e o pasăre a iernii, clar,
(cum nici copacii grăbiţi
să se dea-n stambă alb-roz
nu sunt ai iernii mi-am zis).
dar ce bine că umblă pe-aici!
3.
cum e să fii îngropat de viu? –
am întrebat într-o noapte
în faţa geamului
cât palma al bucătăriei
(strecuram abilă fumul ţigării
printre borcanele şi pungile
din grătarul de-afară
iar plopii şi salcâmii din crâng
fumegau şi ei).
a fulgerat brusc,
nu mi-am răspuns.
4.
jos în curtea interioară copacii freamătă
ca nişte cili sub apă. Simplul fapt de-a şti
că ei, orice s-ar întâmpla, ajung întotdeauna
în vârf (chiar dacă se pierd în crengi mai mari,
mai mici şi în frunze) mă linişteşte.