despre întrebarea fără predicat
1.
dacă ai fi un desen dintr-o carte de colorat
ţi-aş creiona un arc pe umăr în locul hainelor
şi printre degetele de la mâna dreaptă
ţi-aş desena alte degete ale unui corp invizibil
pe care va trebui să-l recompui
unind punctuleţele numerotate
de colorat nu te-aş colora
aş da pagina la desenul următor
moment în care
în timp ce am urla pentru că nu ne-am recunoaşte
ne-am scurge ca nişte ceasuri rolex
golite de mecanisme
2.
aseară în cameră a fost linişte
cu excepţia unui contact imperfect al unui ştecăr cu priza
picioarele mele făceau cercuri
cu vârfurile degetelor tinzând spre tavan
de zece ori cu fiecare mi-a spus kinetoterapeuta
şi telefonul făcea din când în când
blink!
de la stropul unui sms care îi tot cădea pe pervaz
3.
când cumpăram struguri
am primit un sms de la tine
vânzătoarea a tresărit
un câine mic de statură şi-a ciulit urechile
minotaurul ceasului de perete a trecut la minutul următor
o doamnă s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă am spus ceva
apoi mi-a cerut un leu
aşa să-ţi ajute Dumnezeu!
şi să te iubească iubita că eşti băiat bun
maică
4.
de câteva secunde este ora 4 p.m.
stau nemişcat de parcă cineva mi-a pus o întrebare
fără predicat
de câteva secunde bune este ora 4 p.m.
poate sunt un stop cadru dintr-un film de-al lui lynch
tresar şi
cu mersul lui quasimodo
caut prin casă pe cel care mi-a
răvăşit mobila
despre arta de a da
nu ştiu cum va fi viaţa în următoarele cinci minute
ştiu doar că împietresc încontinuu pe catedrala adusă de acasă
şi că ceva luminat din mine
zumzăie ca o bombă cu presimţire
de una dintre gheare mi s-a agăţat
nu demult
plăcuţa cu „Ascensor defect”
dar tu ai găsit drumul furnicilor şi iată-te
escaladându-mi trupul gigant
eşti singura care îl poate opri pe road runner când îmi pui mâna în piept
după care îmi arăţi cu degetul câmpurile magnetice stârnite de
filosofia feng shui pe care o descoperim ca nebunii
(aşa parcă au rost ceasul cât pumnul lui mike tyson
acoperişul care se întinde şi se ridică
păsările care smulg ţiglele stârnind jos
ţipetele oamenilor)
în serile de revelion vedem cum liniştea înseamnă un deget de-al meu
unul de-al tău şi tot aşa până la cinci
îmi vorbeşti despre arta de a da
intri în camera motoarelor prin chepengul urechii
pui acolo pe cazanul mare
cadoul tău pur sânge & te ascunzi după mesteacănul
acoperit de miliarde de celule nervoase mimând
foşnitul miriapodului rătăcitor
dar cu liniştea cum stai? mă mai întreabă din când în când
farurile unei maşini care-mi pun în evidenţă aripile şi colţii
numai atunci duci degeţelul la gura ta apoi încet
la gura mea
îmi spui să tăcem ca să strigăm în gura mare
nu suntem acasă!
puncte puncte
mamă tuşeşte-mi abecedarul la ureche
ca să devin
uzina unde se lucrează în patru schimburi
în care muncesc conducte salopete
maşinării + zgomotele stridente ale viitorului
~ uzina care flutură prin geamuri sparte
panglicile de la aniversarea de anul trecut
unde nu a fost nimeni absent dar nici prezent
~ uzina care-şi păstrează fericirea ascunsă în angajaţii morţi de cancer
pe care îi readuce dimineaţa la serviciu
~ uzina care scrie poezii la lumina chioară din ghereta paznicului
poezii puse la panoul din curte în timp ce plouă bate vântul
şi fulgeră şi paznicul se zăreşte în iarbă
tuşeşte-mi mamă în inimă
pentru a se stinge iluminatul cu sânge din hală
să se pornească bezna aia de la sânul tău
atât de necesară în împlinirea normei impusă de partid
cât timp au aplaudat ei
(nu-i poţi vedea dacă reflectoare puternice îţi apasă ochii)
eram ocupat cu plânsul unuia din mine
ziceam uite sunt într-un scaun cu rotile încă din copilărie
deşi ştiu sigur că acest obiect dotat cu
toate facilităţile psihice deteriorate aduse la zi
face parte din istoria mea recentă
inclusiv suportul pentru picioare rupt
mă gândeam cum va continua viaţa
fără micile tristeţi de care ştiam sigur că
nu m-am bucurat cât trebuia
eram pregătit să nu te mai întâlnesc
să nu ne mai plimbăm pe strada unde
ne-am imortalizat picioarele într-o fotografie
rămasă dincolo pe un hard
o să fiu călăuzit de alte mişcări decât cele conştiente
(mi-am zis şi ei aplaudau)
mă vor muta (aplauze) imediat ce se va termina spectacolul
dintr-un pat în altul
pe braţe care uneori vor mirosi a transpiraţie
(aplauze aplauze aplauze)
visul şi realitatea au făcut rocada mare
am murmurat la microfon îngânat de microfonie
au pus între mine şi tine furnalul reginei
începusem să suspin pe scenă
eram un copil falimentat şi în lacrimile de pe obraji
se reflecta tabloul cu tovarăşu’
delicateţea camuflajului
o umbră mi-a trecut în seara asta peste faţă
semn că tipa de vizavi a închis într-un târziu
geamul
am stat cam douăzeci de minute
la o distanţă de o stradă şi două trotuare
ţigările noastre aprinse în noapte
s-au văzut pentru câteva momente
ca farurile unor motociclete dintr-un tunel
ce leagă oraşele în care locuim
eu la şapte ea la zece
nu ne-am ghicit vorbele nu ne-am citit gândurile
ne-au crescut poate braţele suficient cât să ne mângâiem
dar nu ne-am dat seama şi în liniştea născută
am lăsat asfaltul să ne care scrumul până dimineaţă
când îl vom lua amândoi pe tălpi în drum spre muncă
sau aşa ne va face plăcere să credem tot restul vieţii
aşa vom povesti peste ani şi ani
că în dimineaţa următoare am dus fiecare scrumul pe tălpi
departe
printre oameni
cel puţin unuia dintre noi îi va face plăcere să