Un joc
iau o piatră
o ascund într-unul dintre pumni
apoi îi întind pe amândoi în faţa ta
şi îţi şoptesc:
ghiceşte
ori de câte ori aş încerca
tot n-aş nimeri
aşa cum tu
dacă ai arunca piatra
n-ai nimeri
niciodată
pe nimeni
O zi însorită de vară
lemnul mesei al scaunelor al casei
lemnul creionului de tâmplărie
trosnesc în soare
stau aţipit pe iarbă şi le aud clar
ca pe nişte instrumente ce funcţionează cu lumină
cel mai vârtos pocneşte acoperişul
de parcă s-ar pregăti să decoleze
deşi mi-e puţin teamă
nu vreau să deschid ochii
lemnul creionului cu care bunicul punea semne
şi scria necroloage
icneşte scurt
iarăşi şi iarăşi
ca şi cum ar avea în el mai multe suflete
ce se duc unul după altul
zâmbesc adormit pe jumătate
când stejarul din masa rotundă cu cinci picioare
pârâie lung
precum bătrânii duminica-n biserica din care
de ruşine
ar ieşi repede
însă rămân mai departe
speriaţi de judecata de apoi
dar mai ales de preotul cel tânăr
ce a schimbat vechea cruce de lemn
cu una dintr-un metal greu şi scump
Un ochi purpuriu
când te trezeşti dimineaţa cu un ochi purpuriu
şi afli că el bate hăt
dincolo de blocul în care ai serviciul
dincolo de dealurile de moloz ale oraşului
şi chiar mai departe de cimitirul în care un pariu criminal între doi fraţi
a şters toate înscrisurile de pe cruci
şi l-a transformat în atracţie turistică
ar trebui să te-ntrebi
în poala cărei femei ţi-ai putea culca
puţin capul
fără grija de a-ţi fi şterpelit
închide încet pleoapa nepurpurie:
o cutie muzicală se porneşte
şi ai zice că-i melodia pe care maică-ta ţi-o îngâna în ureche
ca să-ţi taie plânsul de prunc bolnăvicios
ai crede că-i cântecul pe care
săptămâni în şir
ai bătut pas de defilare ca să nu juri strâmb pe drapelul ţării
ori cântecul cu care se va deschide nunta-ţi de aur
sau poate cealaltă
cu mult mai preţioasă
dar nu de diamant
O pisică paradoxală
toamna vine ca o pisică paradoxală
nevăzută să fi prins vreodată ceva
dar sătulă şi miorlăită
dând de înţeles că s-ar putea întoarce
pe acelaşi drum
fără să lase vreo urmă
vreun semn
femeile au scos de prin cufere şi dulapuri
ghemele de lână
de parcă ar vrea să se joace cu ea
de parcă ar vrea să-i vadă odată şi odată gheruţele
şi să ofteze liniştite că
evident
e cumva de-a lor
un copil a aruncat de-a lungul drumului
una după alta
coacăze portocalii şi roşii
deasupra
păsările au pornit deja în căutarea uriaşului animal
din rana căruia
se vede
iată
cum a picurat sânge
Un blindaj aproape impenetrabil
stau ghemuit sub cearceaful ros pe la margini
şi pătat de ţânţarii ce mi-au dat târcoaleani în şir
mă acoperă cel mai puternic blindaj
şi nimeni
aproape nimeni nu mă poate atinge
aici
sub cearceaf
iată
a venit şi cea mai bună prietenă a mea
Frica de Moarte
n-am cu ce să o servesc
dar încerc să-mi ating genunchii cu buzele
ca să vadă că n-am uitat de mine
şi că mă iubesc
aşa cum scrie la carte
O inimă
lui Bogdan Raţa
noapte de noapte
fiică-mea strigă de câteva ori
tata
întotdeauna o aud
dar nu-i răspund întotdeauna
nu mă amestesc în visele ei
moartea n-are ce căuta acolo
o privesc prin grilajul de lemn al pătuţului
şi ştiu că ea aude şi-n somn
cum inima mea bate
ta-ta-ta
ta-ta-ta
ta-ta-ta
Un pod
fug de cuvintele mari
cum fuge sufletul din iepurele de casă
lăsat slobod printre picioarele patului
în care un prunc s-a trezit brusc înfometat
cuvintele mici n-o să crească mai mult de atât
poate că de-asta îmi sunt dragi
şi de-asta le tot chem
fără să mă supăr că nu vor să vină
de fapt
n-aştept nimic când în faţa mea
stă aşternută hârtia
cum nimic altceva nu aştept
când sunt pe un pod
decât să mă treacă dincolo
sau să se prăbuşească