Dis-de-dimineaţă
Stăm, fiecare, pe marginea altei gropi. Ea ne strânge
ca o cătuşă de glezne. Nu ne putem simţi mai aproape.
Ne deosebim prin morţii pe care fiecare îi plânge.
Dis-de-dimineaţă, soarele a răsărit la o răscruce de drumuri.
Merg către el, vin dinspre el, întretăiat,
ca o viaţă trăită la lumina fulgerelor.
Când vorbesc despre bine şi rău, sunt ca Dumnezeu de singur.
Dis de dimineaţă, caisul a înflorit dintr-o dată, sălbatic.
Ce fel de primăvară e asta, care strigă la mine,
Iosife si Nicodime?
Aş vrea să mă pot izbăvi, aş vrea să pot învăţa
să iubesc fără cruzime.
Psalm pentru mama
Dacă nu mi-ar fi frică, nu te-aş iubi atât.
Tu strânge-mă tare în braţe şi ascunde-mă de naşterea mea,
de pozele mele risipite prin aeroporturi şi gări de apele
ce netezesc pietrele până când nici cine sunt nu mai ştiu.
Ce anume am luat de la viaţă şi n-o să mai dau înapoi?
Chipul îţi străluceşte. Pe umerii tăi umbră nu se va face.
Mai fă, te rog, o minune:
spune-le magilor mei că nu sunt acasă
că nu m-am născut sau, mai degrabă,
că încă nu m-am întors.
Bunicul meu, grădinarul
Of, Doamne! Deşi dintre noi doi
nu ştiu cine oftează mai tare...
estimp, brazdele de usturoi ale bunicului meu
repetă în mic războaiele marii istorii
taluzuri, tranşee şi gropi răscolind
măruntaiele pământului nostru
morţii de anul trecut se întâlnesc cu viii
de anul acesta
bunicul meu sapă bulgării colţuroşi
smulge dintre răsaduri troscotul
gesturile au şi ele anotimpurile lor
ale bunicului meu sunt aceleaşi
se repetă maşinal şi fără cusur
ca ale tuturor celor care nu au amintiri
trăiesc împreună cu morţii lor
aşa cum noi trăim cu zilnicele griji
fiecare zi e o nouă pedeapsă
pentru păcatul de a fi supravieţuit
zice bunicul meu, Setrak Melichian
la căderea serii stă pe verandă
sub arborele vieţii bolta de viţă
şi se tânguie mai mult decât pentru sine
apoi se aşază cu morţii la masă
e bine că moartea miroase a usturoi o simţi
venind de departe
moartea naşte pui vii suntem copiii ei
dar nu suntem cu toţii născuţi
pe de-a-ntregul
Călăii uită uşor nu-i aşa călăii
nu au amintiri primăvara
bunicul meu sapă brazdele noi
ele seamănă mereu cu mormintele vechi
şi dacă mă iubiţi
ne spune el din priviri
pentru păcatul de a fi supravieţuit
şi pentru că de atâta vreme
n-am fost în stare s-o fac singur
omorâţi-mă voi...
Lupta cu îngerul
în urma mea e mereu înapoi şi
în urma mea e mereu înainte.
Nu vreau să fiu centrul lumii nu vreau
ca lucrurile să-mi fie egal depărtate.
în unghiul meu pătimesc aici nu e loc
pentru nicio concluzie şi de-altfel
la ce bun.
Creierul meu nu poate să plângă.
Scriu un poem pentru emisfera lui dreaptă.
Scriu un poem pentru emisfera lui stângă.
Ca şi cum aş vrea să-l strâng cu putere în braţe.
Ca şi cum ne-am lupta spaimele mele
sunt mai bătrâne ca mine
iar zeii mei sunt mai tineri.
Rămâne ca o rupere de trecut rana din coapsă.
Rămâne ca o rupere de viitor rana din coapsă.
în apele râului sângele se prefiră între maluri
rana nu se închide
nu rămâne loc pentru nicio concluzie.
Scara lui Iacob
O bună recompensă va fi să primească
Cel care va găsi pielea feţei mele, luată de vânt.
Nu mai ajung cu degetele până la marginea trupului meu.
Spuneţi voi restul: despre bietul meu trup
închis în alt trup, ghemuit şi el într-un trup mult mai mare
şi iarăşi, de şapte ori, precum mormintele scufundate ale Troiei.
De şapte ori şapte, precum tălmăcirile Septuagintei.
Nu trebuie să am faţă ca să mă pot întoarce cu faţa la Dumnezeu.
De-aceea bună recompensă va fi să primească
cel care va găsi pielea feţei mele, luată de vânt.
Neînduplecat este numai sângele
care curge mai mult decât pot să-l trăiesc.
Cântec ruginiu de dragoste
Sunt cu un pas în urma ta. Deci de neocolit.
Vin din partea vinovată a existenţei tale.
Iată fotografiile vechi din care zâmbim oricui ne priveşte;
chivotul cuvintelor de care ne pare rău că le-am spus;
cuţitul care s-a născut înaintea oţelului şi cărţile albe
care s-au născut înaintea frunzei.
Aici vietăţile toate atârnă de tavan ca liliecii.
Bolţile au uitat să se-nchidă şi numărul doi
e mai încăpător decât infinitul.
Vin tocmai din partea vinovată a existenţei tale.
Dintr-o melancolie a sângelui care nu se mai satură
un sărut rămâne ca rugina pe buzele noastre.