Clown II
Fiecare om e primul care iubeşte şi singurul care moare
eu sunt primul care iubeşte şi singurul care moare
în ambuscada asta
tot înaintez
ca într-o bulă de aer strecurată în venă
asfixiind-o
perfecta balanţă
îmi mai iau pulsul îmi ascult excesele
atât am deprins.
Turistul
De prea obosită depărtare
mi-am căptuşit privirea cu vată cu pluş
s-o las să lâncezească în lacurile astea secate
fără să se zgârie şi
fără să zgârie nimic –
ca-n camerele de hotel:
pliantul pe noptieră
micul frigider cu sticluţe de alcool şi suc
esenţele drămuite şi memoria salubră
şi de ce nu – îmi ziceam – mă convingeam că aşa trebuie să fie
aici
să tot hălăduiesc
(cu ghidul Michelin în mână
răsfoindu-l după morţi – căţărându-mă cu el ca întunericul
prin pământ)
eu voyeur-ul şi privirea mea
dar mai erau acei oameni
aveau privirea zimţată şi ochiul aricit
să jumulească de pe lucruri (ori de pe ceilalţi)
vreo plagă – să se cuibărească înăuntru
în locul acelora să spună
Eu sunt –
în şapte zile a fost creată lumea
cu şapte zile lumea se îndepărtează
se tot îndepărtează.
Omul de Tinichea
Ajungi să stai într-un cuvânt (mai mult timp)
şi nici nu ştii ce înseamnă el viaţă sau moarte iubire sau dezmăţ
dar stai aşa mutilat: şi nici asta nu ştii: de un braţ sau de-un picior
şi numai cu maxilarul care să-ţi capseze cartela aerul
semn că şi azi ai trăit!
şi-ţi zici că vine ea Ziua Aceea
când te vei duce la grămada de fier vechi
să scormoneşti acolo
după vreun membru – o bucată din vreun tanc
doar cu un număr pe ea şi cu o pată de rugină –
să-l potriveşti de trupul tău
să clăteşti pata de rugină în oracolul de carbon 14
anul secunda cuvântul inima
ţipenia ta ţipenia celuilalt.
Koroviev
Şi totul din vina unei glume.
Osândit să-mi ascult râsul. Râsul meu! O formă de viaţă bacteriană.
O emani în afară şi ea absoarbe de acolo câte ceva – apoi
coboară iar înăuntrul tău şi
îşi depune oul fatal al lumii.
Iar când oul cloceşte – da capo! – din nou ha- ha-ha!
Şi când te gândeşti că odată
împotriva melancoliei erau prescrise cure cu
lapte de mamă! Dar împotriva râsului ce-ar trebui băut?
Ar trebui un leac şi-mpotriva umorului care
te face să le suporţi pe toate
să treci peste toate
când singurul lucru pe care l-ai vrea
e să te dizolvi
în porii acelui burete cu oţet.
Ca în sfârşit să fii sărutat de acele buze!
Clonă
Şi despre ce să mai scrii
s-a scris totul: s-a scris despre Tot – despre acea
rasă de dincolo de retină – imobila flamă – pe care degeaba încearcă
gene groase s-o aţâţe s-o extermine
s-a scris şi despre nimic – şi despre ce-i relativ
să scriu deci despre mine?
dar şi asta s-a făcut şi în fond biografia mea e ca al celorlalţi
(o cronologie de nu-uri
o probabilitate iscată în inimă
năpârlind-o)
eu sunt doar o clonă
în materialul meu genetic se găsesc şi păsări şi gâze şi frunze
ele visează căldura
primăvara alunecă din eprubetă
şi scapă! –
într-un alt pământ dintr-un alt sistem solar dintr-o altă Cale Lactee
a unei lumi posibile în care
ploaia te bate uşor pe umăr
îţi şopteşte numele intim.
Eu androidul
M-au proiectat aşa:
să fiu eu însumi (un fenomen al
ştiinţei spun ei)
şi tot ei spun că asta ţine de măsură de o eficientă distribuire
a eului meu
(nu e cum se credea – să fii tu însuţi legat într-un cocon – sufocat în el)
ci să fiu însumi şi tuturor lucrurilor să-mi transmit eul
pe post de raison d’ętre sau
nebunie (de fapt totuna)
tuturor pietrelor firelor de iarbă tuturor copacilor – eul meu
şi ei în acest timp observă şi notează în carnetele lor
cântăresc piatra goală şi cântăresc piatra-eu
notează diferenţa
iar eu mă transmit dram cu dram uncie cu uncie livră cu livră
către lucrurile din jur – şi cu fiecare dram uncie sau livră
ei raportează
cât cântăreşte insomnia
Dar se întâmplă că dup-o vreme
piatra-eu
îşi schimbă consistenţa şi n-o mai recunosc
degeaba o strig o numesc o chem
şi chiar când ei încearcă s-o repună pe cântar
ea explodează –
atunci mă retrag în acvariu şi
adorm întrebându-mă
când îmi va coace plămânul anti-materie
să pot numi orice lucru tu?...
(însă acest experiment nu e-n proiectele lor)
Se întâmplă uneori după o trecere –
celălalt devine un tabiet
iar ţie ţi se aduc toate obiectele lui
toate organele somnului împreună
le aşezi într-o ordine (a gândi – a dispărea sau a fi el – a fi el însuşi)
şi te întinzi alături
poziţia fetus
te mai trezeşti doar atât cât să-ţi speli de pe mănuşă
precizia de chirurg.
Sferă III
Aceeaşi cagulă –
plouată tocită soioasă –
şi suntem mulţi sub ea şi niciodată nu ştim
când vreunul dintre noi va striga mai tare sau
va tăcea mai încăpăţânat
şi atunci drept pedeapsă:
gura sa răsturnată peste capetele noastre –
ca un ecou de balenă –
şi uneori mă întreb de unde acest joc
să ţii fălcile unui om nimb în jurul tău
şi obiceiul nostru
să mai tragem de un fir
nimbul se deşiră
laţul se strânge
speciile noastre se încrucişează în acelaşi
cuvânt mutant.
Orfeu
E doar un mod de-a fi exact cu tine însuţi –
îi răspundea tânărului din faţa uşii.
De când soţia lui murise (patru ani) în fiecare zi
acela venea la uşa lui – raporta – şi pleca. De patru ani în fiecare zi
pe aceeaşi bicicletă – acelaşi mesaj – ora exactă –
doisprezece zero trei –
înscrisă pe ecranul ceasului-pulsar expus în catedrala oraşului din apropiere
„Căci se spune că acest ceas ar avea cea mai mare precizie şi
c-ar fi primul care măsoară timpul prin emisii radio din afara planetei
de undeva (ani-lumină!) unde o stea dispare
sau ceva în genul” Îi explicase tânărului.
Apoi dintr-odată n-a mai venit. Bicicleta n-a mai apărut.
Doar ceaţa groasă cât un pumn de frivolităţi.
Şi nici un alt om – nici măcar o umbră primprejur
s-o întrebe s-o roage să se ducă să-i spună – el să fie – cu sine însuşi.
Dar când doisprezece zero trei? Fusese era va fi? A fost vreodată?
„Toate celelalte ceasuri se pot înşela – iar noi zărim de fapt doar
prea-târziul nostru – o permanentă umilire –
straturi de linii cruste de linii: cum ele acoperă trupul şi
braţele şi sânul şi am zice că astea-s trupul şi braţele şi sânul dar nu –
doar cruste de linii peste rana vie care e sânul unei femei.
Oricând ai întoarce capul – femeia
tot mai îndepărtată în pielea sa”
iar în casa lui ceasurile-şi dădeau ochii peste cap
ajungeau la doisprezece zero trei
şi tot de-atâtea ori femei apăreau cu chipul soţiei lui – şi tot atâtea cât ceasurile –
trupuri siluete dungi – goale! – prin casă
pe scări în fotoliul ei pe patul lor –
ca o caligrafie a morţii – „Vulgară!” Îşi spunea
vulgar cum
atâtea cicatrici şi purulenţe întărite tot cresc şi cresc şi se expandează –
şi cum cresc
ele ne digeră încet încet punctul alb al
ochiului
îl micşorează îl încordează:
punctul alb al privirii până când –
implozie!