exist rezist
exist rezist împreună cu rivalii mei scriitorii
între filele acestui oraş cârcotaş al craiului
al craiovei derivaţie posibilă
de la polonezul kraj
feudă istorică a craioveştilor olteni
cioplesc un chip
nu vreau să-l supăr pe dumnezeu
statuile din parcul teatrului
mă ignoră
nu exist nici în afara agorei
nici înlăuntru
câteva priviri curioase mă iscodesc
pe calea bucureşti la deambulare
parcă l-am cunoaşte de undeva
gâdilându-mi orgoliul
mă strigă cuvintele dintre coperte
nu mai pot face nimic pentru voi
rivalii mei scriitorii au aceleaşi probleme (vorba unuia)
tinerii se precipită să tipărească
mai puţin tinerii nu ştiu cum să mai radieze
toc toc toc
firele de timp fâşie printre degete
algele dansează
în ritmul vieţii de sub umbrela meduzelor
mă simt bine în burta balenei mele
de la etajul III
ascult împreună cu virgil mazilescu
ce îşi spun pereţii când se-ntâlnesc la colţ
tac tac tac cuvintele
pe tasta computerului
toc toc toc sandalele lui dumnezeu
pe acoperişul lumii
cavalcadele primăverii
o dimineaţă de primăvară
cade cu putere pe ulucii iernii
o cascadă de fluturi verzi
sechestraţi în muguri
un dialog se înfiripă
între pegaşii sângelui
ursul dezmorţit în bârlogul din trup
tu speli vasele cu zgomot de cavalcade
în buricele degetelor
acolo
într-un ungher acolo
de sub riduri
de sub puzderia
de aluniţe
acolo stă ghemuit copilul
cu genunchii la gură
trăgând cămaşa pe ei în faţa porţii
să-i ferească de muşcătura dimineţii
cu soare puţin
îl privesc cu toată duioşia de care sunt în stare
nu las pe nimeni să-i atingă
nici măcar un fir de păr
mă retrag cu el în el
ori de câte ori vreun nor îmi acoperă viaţa
acolo în ungherul de sub riduri
de sub puzderia
de aluniţe
mai e timp
viaţa te invită la plimbare
şi ce dacă poate e ultimul drum
ea tot superbă rămâne
cu pletele mângâind pământul
te ia de braţ şi-ţi susură în ureche
trăieşte clipa
bucuria şi tristeţea sunt două feţe
ale aceleiaşi medalii
calcă pământul cu toată talpa
chiar dacă mergi în vârful picioarelor
tot nu vei trece neobservat de parce
mai e oare timp să desăvârşeşti un chip
care să-ţi semene ?
o scară
pentru tăcerea frunzei
niciun zumzet nu e îndeajuns
melcul trasează drumul oaselor
cu paşii mari ai unui elefant
orchestra verde intonează
cântecul de greier
simfonia lui estivală
sparge timpanul furnicii
un suflet pierdut
cu tâmplele în palme
scrutează fereastra din adânc
caută o scară să coboare
dincolo
imposibilă reîntoarcere
satul nu mă mai recunoaşte
eu nu-l mai recunosc
câinele casei orb mă salută cu coada cioantă
e singurul căruia îi pasă
mă privesc în oglinda ochilor bătrâni
câte-o amintire vagă pe cerul lor albastru spălăcit
nu mai avem voie să fim romantici
realitatea dură îşi iţeşte capul de sub pălăria găurită
a unei sperietori de ciori
nu-mi pot reimagina copilăria în satul fără copii
lacrimile strunite curg în interior
crucile îşi feresc pozele de privirea plecatului
un izvor de vagă energie străpunge tălpile desculţe
pe malul lacului
un peşte se zbate în cârlig
îi redau libertatea sărutându-i solzii
cu libertatea mea se joacă o libelulă
pe oglinda vălurită
clamând imposibila reîntoarcere