CU OCHII îNCĂ DESCHIŞI
Norii veneau pe Jos spre muntele roşu.
Era ploaie şi o Mică întunecime
în ochii unui Copil.
Zările coborau.
Păsările rămase Mergeau
şi ele pe jos
pe sub burţile Norilor.
De jur împrejur Până departe
se cobora şi Tăcerea.
Era o pregătire Pentru final,
parcă pentru Moarte.
Şi când copiii Vorbeau
ei între ei, sau Cu norii,
sau cu păsările,
cuvintele erau Înecate în pâslă,
în zăpezile Anilor nevăzuţi,
din viitor,
din marginea Existenţei,
în adânc, în Adâncuri,
în negru şi Galben,
în humus, în Nisipuri, în lut.
VUIETUL ANILOR ASCUNŞI
Zburau norii Peste case.
Se-auzea vuietul Lumii. Ce ierni!
Iernile venea şi Treceau.
Vuietul lumii Se-auzea –
era ca la-nceput –
toate se auzeau.
Unii ziceau că Bătăile inimii
se auzeau.
Gândurile nu Cântau.
Nici pasările.
Doar vuietul Iernilor
care veneau şi Treceau.
Era un cântec
al dusului de pe Lume.
Serile norii se Opreau
pe sub ferestre, Printre vreascuri.
Să treacă voiau
peste pădurile Care nu mai erau.
Nici iernile nu Mai erau.
Doar trecerea,
ca pădurile în Vreascuri treceau.
Peste inimile Din case treceau.
Trecând, Răsăreau.
Ca neaua verde În pridvorul
morţii răsăreau.
Cântau şi Răsăreau.
De cântecul lor Lumile vuiau.