Bărăganul – Ancora verzuie
Mă depărtez de Tine, tu, ancoră verzuie
Care-ai oprit Chiar cerul de drumuri încercat
Ce-a colindat şi Alte pământuri, peste lume,
Să-şi vadă Trupul, când dropii l-au brăzdat.
Pe urma lor pier Zboruri de nimeni neştiute,
Iar pene Rătăcite aduc vreo veste rea,
Au dispărut şi Ele-n zăpezile albite
De ochiul ce Demult nu te zărea.
Eşti ancora Verzuie-nfiptă-n pieptul meu,
Ca o nemărginire Cuprinsă într-un zeu.
Nemărginita Câmpie
şi acum se mai
aude, în vis,
ropotul-tropotul Cailor
din Bărăgan,
alergând pe Muchia zării.
Neobosiţi Alergând,
neobosiţi, Asemenea
unei eterne Vieţi.
Bărăgan
Prigorii, în Malul străin,
cuib işi fac şi Un pat,
Pe frunze, Salcâmul păzeşte
praful de vânt Legănat.
în dealuri, Ion A găsit
o stelă de dac,
Istoria Noastră-i cuprinsă
într-o sămânţă De mac.
în râu, un copil Blond
ca paiul s-a Înecat,
Acolo, departe, Sub malul
adus şi surpat.
Un chiot nebun Se aude
pe văi şi pe Dealuri,
şi-un cal Rătăcit ropoteşte
prelungile Maluri.
ţărâna ta nu va Muri
niciunde, Nicicând.
Un veac scuturat De miresme
te poartă în Gând.
Amurg
Bărăganul este Amurgul meu şi-mi seamănă,
Pământ iubit, ca El, eu nu mai ştiu;
Rană izvorând Din rana se-aseamănă,
Scriu Bărăgan pe Suflet, atâta ştiu.
Scriu pe pământ Cu sânge, scriu cu argint viu,
Ca Bărăganul Să-l scot din greu amurg,
Scriu Bărăgan pe Ceruri, atâta ştiu,
E singularul, e Neuitatul meu demiurg.
şi eu, sub ani
Demult, demult, Au am uitat să cânt;
Stă vremea prăbuşită Într-o rână
şi eu, sub ani, Din ce în ce mai frânt
Norocului Ce-ntr-una mă amână.
Demult, demult, S-a prăbuşit câmpia,
Ce-n sufletu-mi Mereu, mereu aleargă;
Ea, prea înaltă, Dulcea, azuria…
Ca un cristal, De clipe-o să se spargă.
Demult, demult, eu Parcă am uitat-o…
„Pe veci Pierduto, veşnic adorato.”
Necuprindere
Ard flăcări
şi păreri în Bărăgan,
Nemărginitul Câmp
se-ascunde-n Zare,
Că n-are căpătâi
şi nici alean
Ce ar Cuprinde-atâta
disperare.
M-am născut
poetului
I.R.Văcărescu
M-am născut
cu începutul Câmpiei,
unde ielele Apăreau
şi dispăreau
asemenea Cuvintelor
în starea de Graţie.
O, nemărginită Câmpie,
cu sufletul meu,
cu gândul,
fac pentru tine
această libaţie.
Anxietate
Am visat că Ploua cu pământ fulgerat,
Bărăganul Crescuse însă parcă scădea,
Visul meu de Demult chiar fusese arat,
Numai tu te Plimbai, între dinţi, cu-o lalea.
Mi-era teamă de Umbra înaltului rece,
Mi-era teamă că Râzi şi laleaua îţi cade,
Mi-era teamă că Apa ştiută-o să sece,
Că inundă câmpia Cenuşii cavalcade.
Dar ce mult te Doream – cu-o nespusă strigare;
Te priveam în Oglindă cu adâncă mirare.
Răstignire
Trece vremea … Ca un curcubeu
Ce toceşte Ceru-n disperare,
Ca o ploaie care Bate-n geam
şi nu-ţi mai Aduce alinare.
Trece vremea… Albatros zburat
Pe oceanul orei Ce tot vine;
Trece vremea…eu Nu te-am uitat,
Bărăgane,-n Trecerile-ţi line.
Trece vremea, Bărăgan nebun,
Unde soare, Stele nu apun,
Unde ciocârlia Obosită
E pe ceruri Veşnic răstignită.
Peste strigăt
Bărăganul Răzvrăteşte zarea,
Iarba verde-i Flutură în vânt
şi parcă se lasă Înserarea
Peste strigătul În care cânt.
Zbuciumul e prea Puţin să spună
Despre fuga lui, Neostoită;
Armăsari nebuni, Scăpaţi din lună,
Noaptea o târăsc Pe sub copită.
El va dăinui ca O mireasmă,
Catedrala Neagră-i, de pământ.
îl păzesc de pe Catapeteasmă
îngeri lăcrimaţi şi suspinând.
Iartă-mă în Bărăgan
Iartă-mă, Iubito, pentru-o moarte
Care mie doar mi S-a mai dat,
Poţi să-mi Ierţi, iubito, disperarea,
Timpul slut pe Care l-am răbdat.
Iartă-mi visele Duioase, răul
Ce am vrut să-l Smulg, neîncetat,
Poţi să-mi Ierţi, iubito, chiar şi hăul
Unde, obstinat M-am tot scăldat.
Iartă-mi Frumuseţea mea precară,
Prea din timp Bătrână, s-a tot dus.
Iartă-mi Tinereţea mea primară
Ce mereu avea Ceva de spus.
Iartă-mă şi Iartă-mă o dată,
Să mă ierţi Chiar de mai multe ori,
Că de nu mă Ierţi, nevinovată,
Ai să mă ucizi De mii de ori.
Iartă-mă în Bărăganul sfânt,
Când mi-acoperi Umbra cu pământ.
Mă-ntorc în Amintiri
E-o barieră Verde Bărăganul,
înalt cum cerul Măsurând magnolii;
De la fereastră Se străvede lanul,
Ce-i violat de Arsele prigorii.
Pe cumpăna de la Fântâni, în câmp,
Stă Zarea-nflăcărată, însorită.
Cu ochii de Copil ce mă uit strâmb,
Aştept o toamnă Lungă, ruginită.
Un cal Nechează-n noapte, e pe-aproape,
Copita-şi bate În pământ, adânc.
Vai, cerule! Trecut-au multe ape,
Mă-ntorc în Amintiri şi plâng, şi plâng…
Drum în câmpie
Moare dimineaţa Pe sub salcâmi;
Tu, viaţă, oare Cum mă îndrumi? …
Nu vezi că-i Târziu? Totu-i pârjolit.
Aici mi se pare Că demult am murit.
Cade câmpia, Fuge pe sub ape –
Armăsar îndrăcit Care vrea să-mi scape
Din frâul Visului şi printre degete …
Tu, drum bătut, Praful alerge-te.
Pe-nserat
Nu ştiu nimic Din ce are să vină,
Nu ştiu de am Sau de-am avut vreo vină.
Nu ştiu nimic, Dar ştiu măcar atât:
Mi-e-aşa de Greu, de rău şi de urât,
Pumnale parcă-mi Gem înfipte-n gât.
Se lasă o Tristeţe, pe-nserat,
Mă simt pustiu Pe Micul Ararat...
şi Ialomiţa-i Scufundată-n pietre;
Ar fi trecut Pe-aicea blânda Lethe.
Tu, Bărăgane
Plângând ca Tine, din grelele-ţi pământuri,
Tu, Bărăgane Sfânt – un clar izvor,
Azi înţeleg Să-ngân aceste cânturi,
Cum cântă-n trup De fată vreun fior.
Azi, zămislita Rază de lumină
Din tine mult Mi-o trag şi mă-ncunun,
Curată-mi cade Lacrima de tină
Cu-atâta Suferinţă, nici nu-ţi spun.
Ai fost lăcaş de Pâine şi de zgură,
Secară verde, Repedele vânt,
Mi-ai pus pe Limbă candidă aură,
Speranţă, bocet şi un singur cânt.
Unica strigare
... Magia, Bărăgane,
De-acolo şi eu Sunt,
Din tine mănânc Lacrimi,
Căci sunt şi eu Pământ.
De-acolo-i Primăvara
şi sufletu-ţi de Foc,
Din tine, tu, Pământe, -
Noroc şi Nenoroc.
Ai zămislit Lumina
Bătrână, de sub Soare.
Cu ea încerc să Fiu
O unică Strigare.
Umbra dintre Ulmi
Mi-e dor de Tine, mamă, mă dezmiardă
Cu un fior din Glasul tău divin,
Drumuri înguste Iar vor să mă piardă,
Mimând un zâmbet Ce se vrea calin.
Stau toropit, Îmi cade înserarea
Pe umerii de Visător bătrân;
Curând, va să M-apuce disperarea
Că ai plecat, ca Eu să mai rămân.
Mi-ai dat un Crin să-i amiros parfumul
şi-ai vrut un Brad împodobit să ai.
Dar uneori Mi-mpleticeşte drumul
Goana subţire-a Valsului de cai.
Gândul de viaţă Încă mai tresare
Aici, în Bărăganul cu salcâmi.
Mă mângâie Această-nfrigurare
Ce stă închisă-n Umbra dintre ulmi.
Printre dealuri
Nefiresc Se-ntinde umbra
Pe faţa Pământului.
Bărăganu-i soare Negru
Rupt de biciul Vântului.
Greieri muţi şi-aprind frenetic
începutul Cântului.
Nefiresc Se-ntinde umbra
Pe faţa Pământului.
Licuricii-s Stinşi de teamă...
întunericul Profund
Cade ca o Ghilotină
Printre dealuri, Murmurând.
Bărăganul-i Nefiinţă,
S-a ascuns ca un Rebel
şters, apatic, Bărăganul
Zace prăbuşit în el.