Visam să scriu o carte cât o corabie
Iubito părul tău
şi cea mai lungă noapte de iarnă
acoperă oraşul în care eu
visam să scriu o carte cât o corabie
despre prietenul meu de mii de ani
înhămat la o căruţă cu lacrimi
casa în care atâta timp am trăit
de mult nu mai este
dar în nopţile geroase de iarnă imaginea ei
mă caută cu căldură
prin lume
Undeva în câmpie
Trenul oprit undeva
în câmpie
şi mecanicul locomotivei
certându-se cu firul de grâu
ce nu ne lasă
să trecem
Tu vei fi
Ai plecat lăsându-mi o lacrimă
mai lungă decât toţi anii
pe care i-am trăit împreună
căldura mâinilor tale
mi-ar fi fost de ajuns
să topesc nămeţii
celor mai năprasnice ierni
când voi muri
tu vei fi atât de departe
încât nu vei afla
vei continua să-mi trimiţi
scrisori
la care desigur
nu vei primi răspuns
niciodată
mă vei blestema
şi vei continua să trăieşti
mai departe
Sângele şi apa cu care te înveleai
Tu de mult erai dusă
dar forma cuvintelor tale
îmi chinuia sângele
şi apa cu care deseori te înveleai
acum îmi e frig
glasul tău altă pădure încălzeşte
Viaţa mea ca o căţea credincioasă
„Opreşte-te”
mi se strigă în toate limbile pământului
dar eu nu mă opresc nici o clipă
am acasă un poem care plânge
şi mă aşteaptă
„Dar tu nu mai ai casă
dar tu nimic nu mai ai
numai numele ţi-a mai rămas”
îmi ascund numele
sub cămaşa mea zdrenţuită
şi alerg mai departe
şi după mine
viaţa mea ca o căţea credincioasă
Ca o lumină desculţă
Tatăl meu a murit
înainte ca eu să mă nasc
în fiecare noapte visez un ţăran tânăr
care vine spre mine ca o lumină desculţă
nici acum n-am aflat cine e
de fiecare dată mă trezesc
înainte ca el să ajungă la mine
Iubita mea îmi ţine sângele în braţe şi plânge
Iarăşi m-am întors acasă rănit
iubita mea îmi ţine sângele în braţe
şi plânge în timp ce îmi şopteşte
că ar vrea să fie gaura
din pieptul duşmanului meu
de când Iisus a fost crucificat
mama mea Maria
umblă printr-o lacrimă
bătută în cuie
azi-noapte am visat
că ea a venit pe la mine
dimineaţa am găsit
uşa deschisă…
Lăsaţi-mă să termin poemul acesta
Pentru că nu semănam
cu nici unul dintre ei
m-au prins şi m-au bătut
din toate puterile
te vom ucide
mi-au zis
faceţi cum vreţi
dar rogu-vă
lăsaţi-mă să termin
poemul acesta
Rază de soare pe care nimeni nu o poate clinti
Pe această hârtie
aş fi putut să aştern un poem
dacă nu s-ar fi aşezat
această rază de soare
pe care ştiu că nimeni
nu o poate clinti
prietenul meu din copilărie
a trecut ieri pe la mine
el are şi acum tot
13 ani
eu clatin întunericul
cu barba mea albă
Iarba
Doar iarba ce mă acoperă
este puţin prea tristă
în rest …totul e bine
Singurătatea mă roade ca un bocanc de soldat
întuneric pe străzi
întuneric în case
doar în gura poetului
este lumină
în această seară
ploioasă de toamnă
singurătatea mă roade
ca un bocanc de soldat
şi nici nu mai ştiu
ce gust are pâinea
mâncată împreună cu tine
Coletul cu lacrimi
Sunt tare supărat
din tot ce mi-a trimis
mama
la mine nu a ajuns
decât coletul acesta
cu lacrimi
prietenul meu din copilărie
cu care vara mergeam la scăldat
nu mai este
decât o amintire plutind
precum un cadavru pe lac
Strada mi se usucă sub unghii
Ploaia s-a terminat
de la fereastră privesc trecătorii
în timp ce strada
începe să mi se usuce sub unghii
Ioana continuă să plângă
ghemuită în ceaşca mea de cafea
acum mă uit la Ioana
cu câtă grijă aşază
norii pe cer
şi mă bucur că tace
dacă ar deschide gura
ar începe să plouă
Desculţ prin zăpadă
E multă zăpadă pe drumuri
dar şi mai multă zăpadă e-n case
desculţ prin zăpadă
cu o lumânare aprinsă
în mână
mi-am căutat toată noaptea
poemul
acum poetul aprinde un chibrit
şi totul ia foc
Desen
în seara când am plecat
mi-ai spus că mă vei păstra
ca pe-o icoană
a doua zi
mi-ai desenat chipul pe asfalt
să-l calce maşinile
Pe gheaţa din faţa blocului
Pe Gabriela am cunoscut-o astă-vară
în Piaţa Sudului
chiar când se oprise să-şi cumpere
o îngheţată
de atunci aproape
zilnic s-a ostenit să-mi coloreze singurătatea
şi mereu surâzând şi-a tocit buzele ei tinere
cu numele meu
în seara de Crăciun
a alunecat pe gheaţa din faţa blocului
şi s-a lovit puternic la cap
moartea a fost mai iute
ca maşina Salvării
Evadatul
Ce bine e să fii liber
îşi zise proaspătul evadat
şi începu să alerge bezmetic
pe străzi
până când îl lovi mortal
o maşină
Citesc la lumina unui fulg de zăpadă
Aud cum se clatină plânsetul plopilor
întunericul fuge înspăimântat din cetate
şi eu citesc la lumina unui fulg de zăpadă
mama îmi scrie
că şi pământul de-acasă a început să plângă
şi câmpia e tot o flacără verde
dar unde vreţi să duceţi urâţenia mea ?
acasă vă aşteaptă atâta singurătate
Ar putea tăia amurgul în două
Ştiu că acum
femeia mea curăţă cartofi
şi se gândeşte
cu durere la mine
o singură clipă de neatenţie
şi ar putea tăia amurgul în două
Acum ştiu
Ultima dată
când am fost la vânătoare
cerbii s-au adunat în jurul meu
şi au râs
nu ştiam că ţin în mâini o puşcă
ruginită de milă
acum ştiu că nu voi termina
niciodată poemul acesta
şi mi-e tare milă de el
el însă nu ştie
şi se bucură ca un copil
Mi-ar trebui încă o viaţă
Mi-ar trebui încă o viaţă
să pot scrie totul
despre frumuseţea acestei vieţi
în spatele meu
moartea râde în hohote