Adună-te
Adună-te încă, adună-te,
din mările secate de tunete,
regăseşte-te , regăseşte-te încă
până nu te soarbe ceaţa adâncă,
Caută ţărmul, mereu mişcătorul,
şi-n palmă apă-ţi va turna însuşi Izvorul,
caută Raza începătoare a toate -
Ea îţi va deschide uşile ferecate,
Deprins de vâltoarea atâtor primejdii,
Raza te va-mbrăca în straiul nădejdii,
ţesut în tăcere de maicile cerului,
la războiele veşniciei,
la războaiele efemerului…
Veghea trăgătorilor de elită
De sus, de pe clădiri somnolente
împodobite cu bigudiuri cereşti şi antene
cu timpane ultrasensibile,
trăgători de elită veghează în zale de aer tare
mişcarea păsărilor la mare înălţime,
rotirea frunzelor în căderea lor leneşă şi distrată,
integritatea nodurilor de cale aeriană
pe care circulă nevinovatele vrăbii,
libertatea manechinelor de plastic,
din vitrinele cu umerii goi
şi şolduri provocatoare;
totul le atrage atenţia
şi le ţine aproape degetul de trăgaci,
ieri au tras într-un muşuroi de furnici
pentru că li s-a părut suspectă greutatea dusă în spate:
victime colaterale!
Trăgătorii de elită sunt îngerii păzitori
ai Civilizaţiei Cartelei Genetice;
n-au nici un grad de rudenie cu divinitatea,
cu penelul lui Tiţian,
al lui Rafael,
al lui El Greco,
de sus, de pe clădiri pe care deseori
se odihnesc stelele,
ei stăpânesc cu lunete de ultimă generaţie
traseele de protocol, ceremoniile în aer liber,
scenele de asfalt şi piatră cubică ale lumii:
mare atenţie la viaţa clovnilor – li s-a spus,
mai ales când evoluează în pieţe publice
şi fac băi de mulţime - mai ales
când se află pe scara avioanelor
şi salută cu mâna ridicată,
când primesc onorul
pe covoarele bine întinse
desfăşurate în grabă
şi se porneşte fanfara...
Iluzia îmi mai face ochi dulci
Iluzia îmi mai face ochi dulci,
îmi mai întinde câteodată paharul,
hai,urcă în pat,
hai, dă cu zarul,
Ştiu jocu-i demult,
de când eram tânăr,
îmi punea sabia-n şold
şi şoimul ager pe umăr,
îmi spunea că iubirea
e-o sferă-n rotire,
o, iluzia îmi era
cea mai sfântă Psaltire,
Odată - ştiu - m-a trimis
negăsitul să-l caut
şi m-am întors
precum Pan, cu un flaut,
Fără să-nvăţ, am cântat
doar în mână ţinându-l,
în acea şoaptă a-nnoptat,
învins, însuşi Pământul…
Iluzia îmi mai face ochi dulci,
îmi mai întinde paharul:
stai cuminte - îi spun:
fumul cu fumul,
jarul cu jarul…
Numai omul
Ramura aceasta este bucuria noastră,
spuse pasărea zburând din ramură în ramură
fără să se uite înapoi;
piscul acesta este visul nostru
spuse cerbul sărind din piatră în piatră;
vizuina aceasta este culcuşul meu
spuse ursul cătutându-şi din vreme în vreme
o altă vizuină;
Numai omul nu poate spune
despre orice loc
de pe lume
că este temelia trupului său...
în veacul nostru indecent
pare-o relicvă din Ninive,
Lumina lui, izvor bizar,
mai pâlpâie ca focul sacru,
învăluind crepuscular,
pe Cupidon trăgând cu arcu’,
De-ar fi ca astăzi să-l transport
din timpu-n sine scufundat,
n-aş refuza niciun efort
să-nchiriez un tren blindat,
Păzit de-o mie de soldaţi
cu arma strajei la picior,
din jertfa clipei întrupaţi
gata oricând pentru onor,
Căci hoţii de antichitaţi
de-abia aşteaptă-o lovitură …
Chiar netrecut încă în cărţi
surâsul tău e artă pură…