Ghidul
(Preludiu cu zei orbi)
(Dacă muza pusese var nestins în cămară
ca ouăle să se păstreze pururi proaspete
pentru micul dejun –
ocazia s-a datorat mai ales faptului
că uneori zeii orbi mă vizitează pe neaşteptate:
încercând să lege cele două lumi între ele
uite – de pildă acum:
în acest ecou de iarnă
zeii orbi deja îmi sunt oaspeţi în apartament
iar muza precipitată
toarnă într-un vas de aramă
must fermentat de mere
din el să prepare cidrul edwardian
„Păi licoarea nobilă o să vă-ntărească
puterea
de-a vedea limpede secretele lunii martie
strânse-n voluminoşi saci de hârtie:
asta desigur după îndelungi exerciţii”
aşa mi s-au adresat zeii iscusiţi
chicotind între ei:
cât timp sorbeau tacticoşi din pahare
cât noi ascultându-i
ne controlam echilibrul
cât noi credeam
că norocul totdeauna de partea noastră va fi.)
I.
Văzduhul era palid de emoţie prin livezi
auzind în somn mânia sevei
când în zori m-am dus cu muza la marginea
oraşului
să ne-ntâlnim ghidul: un fermier străin
venit pe podul de fier într-un cojoc albastru
(cum ne dădusem la telefon parola)
iar noi neliniştiţi aşteptam
la o nu prea mare distanţă de pod
lângă maşină
unde câmpia visa tractoare galbene cum ară
unde câmpia fremăta amintindu-şi
agitaţia aromelor de grâu
dintre pereţii vinetelor spice
când aici marele roman al verii a fost scris
ceva însă era-n neregulă de când
zăpada îmi intrase-n ochiul drept
spulberată de vânt:
că omul de pe pod zicea
că eu sunt ghidul nu el
şi speriat plângea cu mâinile întinse
către o fetiţă agăţată de barele metalice –
vântoasele nu cumva s-o-nalţe la cer
desigur cineva stabilise atât de bine
confuzia
încât şi eu scânceam cu braţele întinse
după fetiţă:
gata-gata să dispară în crâncena ninsoare.
II.
Dar ochiul drept lovit de zăpadă mă durea
tulburându-mi privirea
de parcă ar fi fost acoperită de-o altă privire:
una ce ştia numai ea
că fetiţa era chiar fiica zeului Hipnos
ce venise chemată de luna martie
să-i arate secretele
în faţa armoniei de pe-o hartă agricolă
unde funcţionarii de la primărie în cor
au suflat ei bumbacul de pe trupul hârtiei.
III.
Deodată apele din Trotuş au început
brusc să zuruie-n lucii răsfrângeri
ca lanţurile de la roţile maşinii
ce ne-a adus:
cumva voiau ele la suprafaţă
tăcerea să ne-o scoată vie din inimă acum?
cumva ăsta era semnalul pentru ce urma
să vină-n frânte imagini?
că fetiţa de barele metalice s-a desprins
ca presată de-un zid ce-ntr-o rână se lasă
că uite: pasăre fericită a coborât
în pieptul muzei mele ca-n propria casă
şi-atunci zeul Hipnos de pe pod
cu pălăria moale de fetru pe cap
şi ţapina pe umărul argintiu
zâmbitor a pornit pe groase punţi de var
legănate între păduri:
cât ochii săi erau când căprui ca ai mei
când albaştri ca ai muzei –
numai cizmele-i semănau cu galbenul nostru taxiu.
IV.
Dacă la marginea câmpiei tractoare galbene
au început să duduie
mecanicii în pufoaice pătate de ulei
s-au grăbit să-nhaţe anotimpul cu păcatele lui
s-au grăbit să-nhaţe pământul măsurat
de zăpadă
ce dormea ca un motan pe lemnosul pervaz
dar la primărie?
fetiţa lui Hipnos şi muza
îşi îndeplineau menirea:
desigur suflau de pe trupul hărţii agricole
bumbacul palid în faţa armoniei –
apoi sorbeau din căni cidrul edwardian
ca viaţa să ierte norocul ce vrea să câştige.
(Din volumul în lucru: Lentila de contact)