Amfora
„Dacă ţi-aş spune unde
locuieşte, te-aş minţi.“
(Shakespeare, Othello)
Un om trist călărind un cal –
o imagine pe o amforă.
în faţă se întinde noaptea.
Cineva pândeşte călăreţul şi calul;
în dimineaţa cu puţină zăpadă
sap două morminte.
Ai întrebat unde locuieşte,
toată noaptea ai întrebat.
Cărarea se îngustează,
ai pierdut din vedere
omul trist călare pe cal.
Ai crede că îi e teamă să
fie văzut.
(Nu e decât o imagine pe o amforă.)
Calul fuge fără să fie gonit,
se îndreaptă către un
loc.
Nespus de trist te-ai trezit, gândindu-te
cât de repede au plecat,
neştiind
unde îi va găsi
dimineaţa.
Nu, nu, nu, atât de încet ai spus,
dacă te-ar mai putea auzi.
Chipurile
Pudoarea acestor chipuri de nimeni privite. Scrie! Scrie,
îmi spun. Scrie despre noi.
Cine sunteţi voi, făpturi pe veci îngropate? Ale cui chipuri
sunteţi? Cât timp este de când nu aţi mai fost strigate pe nume?
Iago invidios pe Othello. Se îngroapă vorbele. Nicio
femeie castă nu le-a rostit. Maurul e nebun. E secolul lui, cel tragic.
Scriu cu grija de a nu trăda timpul. Creşte în mine
ca un copil. Scriu. Filele cărţii – tot albe. Rochie de mireasă.
Transcriu prima frază. Mereu prima frază. Nu scriu despre
uşă, ci despre semnul lăsat pe uşă.
Nu mai sunt chipuri pe iconostas.
Eros doarme în braţele maurului. A înecat toate poemele.
înfloreşte doar respiraţia lui. Ca o fisură într-un iconostas fără
chipuri.
Maurul e nebun. E secolul lui.
Un loc privilegiat
Bufonul: „Mă rog, astea sunt
instrumente de suflat? […]
Atunci dacă sunt de suflat,
au fiecare câte un suflet.”
(Shakespeare, Othello)
Pe locul unui oraş medieval a izbucnit
o furtună calmă. Ea nu va strivi pe nimeni.
Cum vă voi convinge acum, când nu se
vorbeşte?
în zadar alerg, căci am întristat pe cineva.
Toţi s-au retras. Un bufon singur e la fel de
absurd ca un asfinţit dimineaţa. Voi vorbi,
dacă asta mi se va cere.
Actorii? Nu fiindcă sunt orbi sunt povăţuiţi
într-acolo.
Nu ştii niciodată când pot veni şi ce loc aleg.
Orice loc poate fi un loc privilegiat.
*
Bufonul ridică o umbră şi o atârnă
ca pe o harpă.
Regele. Voi credeţi că a plecat, dar iată
că stă după perdea şi priveşte.
*
Fiinţe cu veşminte frumoase
merg ascultând. Privindu-ne, ne iau
împreună cu ele.
Iată semnul. Oriunde m-aş întoarce,
oriunde aş privi, semnul.
Ferestrele unse cu sânge.
Sub gluga mea nu veţi afla riduri
scrijelite de mâna unui nebun.
Poet nebun, timpul! Poet care nu
se mulţumeşte cu o simplă aducere aminte.
Sufletele. De ce toarnă nisip alb
în sacii pe care-i ridică?
Sunt departe, dar nu exilate.
Mereu eşuez când vorbesc despre ele.
De ce le priviţi cu sfială?
Tăcerea e visul oricărui bufon.
Vorbele, marea de vorbe îl împing
în exil. Şi iată-l aici,
vorbind despre suflet.
Tigrius
Chiar dacă voi, bogaţii, vă depuneţi
excrementele în vase preţioase de argint,
iar coafura voastră cea nouă
seamănă cu cea a prostituatelor de ieri;
eu mi-am obţinut libertatea. Nu mai sunt
sclav.
Cu decolteul său larg, marea mă stârnea
şi pe mine, dar am respins comerţul pe
mare. Moartea este această nuanţă
de violet a apei care nu reflectă chipuri.
Sclavii nu au nume. Port numele unei ţări
îndepărtate. Domnul ştie numele meu.
Lui i-am dăruit libertatea.
Nimic altceva nu mă face să tremur,
decât această nuanţă de violet a mării,
care nu reflectă chipuri. Şi vasele de argint
în care voi, bogaţii, vă păstraţi excrementele.
Sunt eu – Tigrius, stăpână. Sunt eu, bătrânul
tău sclav.
Nu i-ai iertat niciodată mării
de a-ţi fi spus adevărul.