| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Salvarea prin artă este un mare cadou pe care probabil omul l-a primit pentru curiozitatea lui fără limitede Anca Maria Ciofîrlă Artistă, curator, profesoară, scenograf, coordonator de galerie şi de proiecte culturale... cine este, de fapt, Anca Maria Ciofîrlă? Cum s-ar descrie ? Toate astea şi încă altele, în plus. Sunt un om complex, asta probabil, dar cel mai sigur este că nu îmi place să mă plictisesc. Sunt curioasă, vreau să fac cât mai multe lucruri, să încerc mereu ceva nou. Când eram mică îmi doream să trăiesc 1000 de vieţi doar ca să îmi ajungă să fac cât mai multe. Sunt artist în principal, şi asta cred că spune tot despre valenţele mele creative şi felul în care îmi înţeleg rostul în viaţă. Am o creativitate parţial înnăscută, parţial învăţată, cu mult exerciţiu şi mult mai puţină disciplină decât mi-aş dori. Când aveţi timp să le faceţi pe toate? Sunteţi un om de o dinamică uluitoare Nu am timp, din păcate. Le mai amestec, suprapun, lucrurile mici din care îmi este alcătuită o zi sunt, din păcate, uneori foarte variate şi greu de gestionat. E adevărat că am un fel de poftă de viaţă, un fel de dorinţă de a face lucruri noi care îmi dă această energie, dar care mă şi arde, mă consumă uneori mai mult decât las să se vadă din exterior. Doar cei apropiaţi îşi dau seama. Care este relaţia dumneavoastră cu timpul? Una foarte proastă, din păcate. Una extrem de rea. Timpul nu mi-a fost niciodată aliat, abia acum încerc să mă învăţ cu el, să facem cumva un pact. Pentru mine, uneori spaţiul şi timpul sunt relative, am un fel de plutire care în anumite momente face bine artistului, dar alienează omul. Nu poţi să fii prea des în afara coordonatelor celorlalţi, pe alt fus orar mental. Deşi poate părea un act de rebeliune voită, la mine este vorba, mai degrabă, de o neadaptare. În copilărie, cine şi-a dat seama că aveţi talent la desen şi pictură? Nu mi-am dat seama eu, ci părinţii. Părinţii mei minunaţi au văzut cum fata lor umple pereţii de humă cu desene, în general desenate cu un cui. Ţin minte că, la un moment dat, desenam palmieri pe huma din camera bunicilor mei. De fapt, eu mi-aş fi dorit să fac aeroplanorism, dar eram prea mică atunci când am fost dusă la Palatul Copiilor, al Pionierilor, pe atunci. Baletul mi se părea odios, mai erau acolo cercuri de literatură, unde, din nou, nu puteam face parte din cauza vârstei, singurul cerc la care am fost acceptată a fost cel de pictură, unde testul de trecere a fost modul în care am pus rapid tempera pe toţi colegii din sală. Când aţi început prima oară să pictaţi? Pictez de când mă ştiu, dar cursuri am început să fac de la 5 ani. Nu îmi amintesc să fi dorit neapărat să fiu pictor, dar sigur îmi doream să fiu un personaj mai degrabă celebru, ţin minte cum îmi scriam discursurile pentru Oscaruri şi Premii Nobel foarte diferite... Cine v-a fost primul profesor, maestru, mentor? Primul profesor nu mi-l amintesc foarte bine, eram mică, dar pot spune că omul care a avut cea mai mare influenţă asupra adolescentei Anca, elevă la Liceul de Arte Plastice din Piteşti, a fost Gheorghe Pantelie. A fost un om genial, minunat, care înţelegea tânărul din faţa lui aşa cum îmi doresc şi eu să înţeleg transformările prin care trec elevii mei. Este un model pentru mine, uneori mă gândesc că dacă nu întâlneam câţiva oameni potriviţi în anumite momente ale vieţii nu mă puteam bucura de toate lucrurile minunate, de experienţele pe care le trăiesc în fiecare zi. Un alt om minunat pe care l-am întâlnit este Aurel Bulacu, un alt artist şi prieten valoros, de la care am învăţat multe. Cum schimbă arta viaţa unui om? Odată realizată această uniune, se mai poate trăi în afara artei? Eu nu am trăit prea mult fără artă, de fapt, fără creativitatea pe care o găsesc în mine. Nu pot trăi fără mine. Dar am încercat să fug de artă şi nu am reuşit. Cred că deja suntem în simbioză, sunt un vâsc pe stejarul ăsta compus din toate energiile creatoare ale lumii. Ştiu doar, simt că este trist să stai departe de manifestările artistice odată ce le cunoşti. E ca şi cum ai încerca să te laşi de ciocolată atunci când îţi place, îţi dă adicţie, este trist şi viaţa pare searbădă şi fără sens. Aveţi un crez ca artist? Cred în muncă, disciplină şi forţă interioară. Sunt un umanist, dacă omul îşi doreşte ceva, o va face. Este mai greu sau mai uşor să fii femeie ca artist? Există vreun moment în care diferenţele se fac vizibile? Trăim din fericire în cea mai bună dintre lumile posibile, sau aproape. Nu simt atât de mult diferenţe de mentalitate sau opresiune, doar că viaţa unei femei artist uneori implică alegeri pe care poate nu şi le-ar dori. Sunt pauzele pe care le faci uneori când ai copii, sunt alegerile pe care le faci între viaţa de familie şi carieră şi mai sunt căutările tale personale care nu sunt întotdeauna înţelese şi încurajate într-o societate destul de conservatoare, totuşi. Care este rolul şi locul unui artist în societate? Într-o societate normală? Nu ştiu care sunt societăţile normale, dar ştiu că rolul nostru este să echilibrăm universul, să salvăm sufletele prin creaţie, să oferim alternative la viaţa monotonă de zi cu zi. Până la urmă suntem parte din culturi care se succed sau interferează. Ceea ce ne face diferiţi unii de alţii sunt tocmai aceste interpretări ale lumii, aceste incizii în cotidian care au la bază modul prin care umanitatea interpretează viaţa, dându-i sensuri noi. Aici stă toata savoarea vieţii, în modul în care ştii să guşti, să înţelegi şi să creezi interpretări fine ale realului subiectiv din jurul nostru. Şi în ce constă, de fapt, rolul social al artistului? Cum susţine el constructul societal? Artistul e un constructor de valori, de forme şi de viziuni. El pune la dispoziţie publicului instrumentele necesare interpretării realului, pentru ca acesta astfel să fie digerabil. Sau măcar diferit, lipsit de monotonie. Artistul îţi oferă perspective noi. Este, aşadar, creatorul de filtre, cel care te învaţă să înţelegi realitatea într-un mod diferit de fiecare dată. Eu cred că artistul face parte dintre cei care scriu manualul unei societăţi, din echipa de dezvoltare. În urma lui, implementată după acest manual, fiecare societate îşi are tiparul unic, cu propriile-i legi. De aceea vorbim despre diferenţe culturale, pentru că sunt determinante, de fapt. Dacă aţi putea schimba ceva la condiţia artistului în România, în ce ar consta schimbarea? Aş învăţa artistul român să fie mai deschis către nou, să colaboreze mai bine, să se raporteze corect la spaţiul internaţional şi să creadă în el. Văd foarte des în jurul meu artişti care nu-şi înţeleg şi respectă rolul social, nu înţeleg rolul de intelectual, de formator social al artistului, forţa pe care o poate avea acesta în raport cu semenii lui. Care este marea lecţie pe care v-a dat-o arta? V-a învăţat în primul rând să. Am răbdare, să fiu gata de schimbare, de nou. M-a învăţat să accept oamenii fără să îi judec şi să iau din fiecare zi ceea ce e bine, măcar atunci când pot. Şi am mai învăţat că energia lumii este un bun pe care îl poţi transforma în material artistic, în creaţie. Aici nu vorbesc doar de energie pozitivă, eu cred că marea scăpare din cotidian pe care o are creatorul este aceea că poate transforma orice experienţă, chiar şi una nefericită, într-un prilej creativ, poate face din durerea zilelor produse artistice. Omul se poate spăla astfel de răul din viaţa lui. Este un catharsis, un dar de la divinitate, cu rol salvator. Salvarea prin artă este un mare cadou pe care probabil omul l-a primit pentru curiozitatea lui fără limite. Când aţi ştiut că v-aţi găsit stilul, amprenta personală? Cum e acel moment în care, ca artist, spui acesta sunt eu? Am desigur o amprenta personală, toţi avem, încă de foarte tineri. Nu cred neapărat într-un stil bine definit prea devreme, şi prea devreme e la mine uneori atunci când decid eu. Da, am direcţii creative, teme pe care le abordez într-un mod personal, dar nu mă simt bine făcând acelaşi lucru prea mult timp. Sunt omul experimentului, al descoperirii şi, după cum spuneţi, al dinamicii. Cred că, într-un fel, sunt copilul epocii mele, iubesc culoarea, viteza, viaţa şi toate amestecurile lor. Pentru mine, viaţa curge în acelaşi timp pe multe planuri, iar eu mă simt asemeni unui surfer alegând dintre valurile oceanului ăsta colorat pe cel pe care îl voi escalada astăzi. Care este pictorul preferat şi de ce? Îmi plac mulţi pictori, dar Pierre Bonnard este minunat, pentru Egon Schiele am o pasiune şi pentru Victor Brauner admiraţia mea plină de uimire. Aveţi tabuuri atunci când pictaţi? Preferaţi solitudinea în timpul procesului creator? Ascultaţi muzică, staţi în compania vreunei pisici etc. Ar fi cam greu testul pisicii, am un câine măricel cu încercări într-ale vânătorii, până acum, din fericire, nu foarte reuşite. Dar îmi place să ascult muzică bună, ebook-uri sau ceva podcast-uri, să stau cu prietenii uneori şi să lucrez în compania lor. Sunt o fiinţă extrem de socială, trebuie să accept asta, nu am ce face. Care este cel mai bizar loc în care aţi pictat vreodată? Şi mă refer şi la zonă şi la spaţiu propriu-zis... Am pictat în tabere în tot felul de spaţii, prin munţi, clădiri dezafectate, scări de bloc şi chiar în trenuri în mişcare. Din fericire, tehnicile actuale îţi permit o multitudine de instrumente şi materiale de lucru care uşurează mult viaţa artistului în comparaţie cu predecesorii lui mai puţin norocoşi într-ale shopping-ului. Sunteţi foarte apropiată şi de zona teatrului, a scenografiei. Aţi fost implicată într-o mulţime de proiecte care fac parte din această manifestare. De unde a venit această apropiere? Teatrul a venit prin intermediul altora. Prima dată când am devenit profesor, la un liceu din capitală, am moştenit trupa de teatru a acestuia, cu tot cu un grup de adolescenţi care abia aşteptau să meargă prin ţară la diverse festivaluri. Un prieten bun a venit mai apoi cu ideea de a face cursuri de teatru şi de a le finaliza cu piese bine închegate. M-a prins microbul şi, iată, am deja un mic palmares. Anul acesta avem în lucru deja două spectacole, dintre care unul cu o echipă de profesionişti, actori de diverse vârste de la teatrele din ţară. Aţi obţinut diploma de doctor cu o teză despre Dadaism? Un curent, aş spune, bulversant. Care sunt, aşadar, aceste influenţe în arta contemporană şi de ce aţi ales această temă? Eu am crezut întotdeauna că o parte din mine se comportă după legile dadaiste, un contrast absurd de termeni, dadaismul nu poate avea legi, reguli. În haosul acela cu iz rebel m-am regăsit şi deşi nu am structural nevoia lor de manifestare anarhică, dadaismul este un exerciţiu salvator pe care ar trebui să ni-l permitem fiecare. Suntem închişi între propriile noastre limite, dacă am reuşi să le dizolvăm, să vedem peste ele măcar din când în când cred că am câştiga multă libertate salvatoare. Pentru că în societatea din care facem parte libertatea este un bun iluzoriu, nu cea exterioară este greu de procurat, ci cea interioară, fuga de mentalităţi predefinite, de limite personale, de ceea ce alţii îţi aduc drept o contribuţie nedorită. Acum, pe de altă parte, un doctorat nu este cea mai mare fericire a unui artist, este mai degrabă un jalon pe care îl depăşeşti atunci când ţi-ai propus să studiezi mai bine ceva. Nu este nici măcar necesar, dar ceea ce consider foarte important este rolul de educator social, de intelectual, de om implicat în cultură. Nu te poţi numi creator decât atunci când înţelegi importanţa acestui rol şi diferenţa de greutate socială între cel care lasă semne relevante şi un meseriaş oarecare. Cât şi cum ar trebui să se lase un artist influenţat de mode şi de trenduri? Poate el funcţiona individual, fără contaminarea celorlalţi? Noutatea, schimbarea sunt fricile oamenilor, dar şi nevoile lor cele mai mari. Nu poţi să fugi de aceste mode aşa cum nu poţi să fugi de lume. O peşteră fără legătură cu exteriorul dezvoltă microclimate închise, care nu pot schimba în niciun fel informaţie cu lumea din afara lor fără a se pierde. Contractul social aruncă artistul în lume şi rolul lui nu este unul de solitar, deşi recunosc că des întâlnesc creatori care invocă acest personaj aparte, nerelaţionat social. Artistul nu este un pustnic nici chiar când fuge de lume, este dator să dea înapoi oamenilor ceea ce a primit de la ei. Creaţia nu este un act final, implică o dinamică între fiinţe, o modificare a materiei şi, de ce nu, puţină magie. Ce planuri şi proiecte aveţi anul acesta? Cum le prioritizaţi pentru că, aşa cum aţi menţionat, nu aveţi o relaţie excelentă cu timpul... După cum spuneam, am pus deja oarecum în calendar două piese de teatru. Am şi câteva expoziţii în calitatea mea de artist vizual, unele cu un grup de artiste foarte bun, numit Himerele, altele împreună cu alţi artişti. Sunt demersuri personale variate, planurile mele merg din zona creativă în cea de viaţă, unde îmi doresc atât de multe încât nu cred că un singur an poate duce atât. Dar eu sper şi muncesc pentru asta, am aflat că aşa funcţionează cumva lucrurile. Ştiu că sună ca un clişeu de film american, dar speră, iubeşte, munceşte şi visează. Şi nu te uita pe tine însăţi, niciodată! |