Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Viaţa literară a unei biografii realist-magice

        de Gabriel Nedelea

Traian Dobrinescu a debutat editorial în 1990, cu proza Preludii epice, însă frecvenţa cărţilor sale nu a fost una care să-l menţină în atenţia criticii literare. Cei morţi înainte de moarte, romanul apărut în 2013 la Editura Aius, a fost ca un al doilea debut, fiindu-i decernat Premiul Cartea Anului, de către Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, bucurându-se şi de numeroase cronici favorabile. I-au urmat, în 2014, al treilea volum de poezie, Şi urme vor rămâne toate (Editura Aius), iar în 2017, primul roman cu un pronunţat caracter autobiografic, Nu te opri, nu te întoarce (Editura Cartea Românească), pentru care a obţinut, de asemenea, numeroase premii, între care Cartea de Proză a Anului, din partea USR.

În Siberia de la capătul drumului, Traian Dobrinescu sondează în continuare în propriul trecut, la începutul anilor ‘90, într-un „ţinut-timp” – cum îi spune în „Nota autorului”, care se întinde pe distanţe uluitoare, din Vestul viselor noastre dintotdeauna până în îndepărtatele ţinuturi ruseşte în care şi imaginaţia ajunge greu, regiunea Pskov şi Ţinutul Krasnodar. Profunzimile sufleteşti în care coboară sunt încă şi mai întinse şi bifurcate. Materia narativă primă de care dispune este atât de bogată în zăcământ literar încât efectiv se teme să nu devină şi ca povestaş, aşa cum a fost în viaţa reală, „un nechibzuit”. Cu o luciditate sfredelitoare, care-i alimentează şi canalizează conştiinţa literară, Traian Dobrinescu caută să încheie un „pact autobiografic” echitabil şi faţă de realităţile factuale, mai ales faţă de cei transformaţi în personaje, şi din punct de vedere literar. În aceeaşi scurt㠄Notㅔ din debut, pe care a simţit nevoia să o introducă pentru a indica o parte dintre termenii contractului pe care l-a negociat cu propria memorie, relevă: „Acum, pot depune mărturie că o carte a vieţii trăite se scrie mai greu decât una de ficţiune, măcar din motivul că, intrând în «submersiunea profundă», trebuie să înfrunţi obstacole mult mai primejdioase decât atunci când le-ai trăit”. Prozatorul este urmărit în permanenţă de spaima neverosimilăţii, dar şi de un soi de datorie faţă de memorie, de care ar vrea să se achite cum se cade. În această ordine de idei, citatului anterior îi este complementar un paragraf precum cel dinspre finalul cărţii, în care autorul (îşi) afirmă: „Toate câte le-am trăit acolo se întorc cu puteri sporite, eliberate de greutăţi şi de încleştări, doar o poveste despre locuri îndepărtate şi oameni necunoscuţi. Înţeleg că multă vreme voi rămâne adâncit în acea poveste ca într-un spaţiu fabulos, ştiut şi călcat doar de mine, temător că, dacă l-aş povesti cuiva, îşi va pierde misterul. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo se subţiază în simboluri, iar locurile devin eterice”. La cititor, faptele şi personajele ajung, în ciuda acestor griji, foarte vii, prezente, autentice, fără să alunece în excepţionalismul romantic. Iar acest lucru este de-a dreptul meritoriu, din punct de vedere scriitoricesc, ţinând cont de consistenţa, suprafeţele, furtunile şi diferenţele de temperatură ale întâmplărilor şi ale pastei narative, în genere.
Faţă de literatură, Traian Dobrinescu s-a achitat din plin. El mixează cu o uşurinţă de invidiat mai multe tipuri de discurs literar, asumat amprentate de marii autori români şi universali pe care i-a citit, spunându-ne şi spunându-şi că numai astfel se poate întoarce cu adevărat spre sine şi spre ceilalţi. Relatarea începe cu înfiinţarea primului cotidian privat din România postdecembristă, Curierul de Vâlcea, care pleacă la drum pe 19 ianuarie 1990. Cu acest prilej, autorul se demonstrează un excelent portretist, prin reliefurile pe care le face partenerilor săi de redacţie şi celor pe care i-a întâlnit în acea perioadă. De pildă, la unul dintre personaje observ㠄structura elefantină, ochii mici, iscoditori şi zâmbetul tivit, ca o ţeavă sudată”, dar şi că este „prematur adus de spate” şi „merge cu paşi mici, urmărind mai degrabă drumul pe care calcă decât cerul de deasupra”, ceea ce întăreşte epitetul de „ambiţios”. Episodul ziarului nu face decât să încălzească cititorul.

Prozatorul schiţează, comprehensiv, fresca socială a anilor ‘90, dar cu adevărat impresionantă este fresca sa sufletească, care se zugrăveşte în tuşe ferme prin relaţia cu tatăl, cu familia în genere, precum şi prin dispoziţia sa autoreflexivă, adeseori autoironică, însemnul celor împăcaţi şi superiori. Fundalul are, aşadar, două planuri, două substraturi, pe care personajul principal le străbate şi stăpâneşte datorită capacităţii sale de adaptare, fundamentată de un spirit optimist şi de poftă de viaţă. Descrie aproape moromeţian scena în care părintele îi arată cavoul făcut pentru familie, relatarea ia însă turnură confesivă, în care este mişcătoare seninătatea şi demnitatea în faţa morţii: „Am făcut în viaţa asta cinci case, asta e ultima, mă dumireşte. Cu etaj, ăl de pleacă primul va sta la parter, celălalt, la etaj. De vorbit n-o să mai avem ce vorbi, vom privi lumea de sus. Mă priveşte cu un soi de superioritate interogativă. […] Ce zici, să fac o cruce de mozaic sau placă? Bă, n-auzi ce te-ntreb? Mă luase prin surprindere, aşa cum surprinzător a fost toată viaţa. […] Trebuie să mă împac şi cu Dumnezeu, o viaţă ne-am tot certat. Ba că a plouat prea mult, ba că a fost secetă, ba că ne-a adus colectivul, ba că munca e prea multă… Ba că nu ştiam ce se va alege de viaţa ta. De ce-ai plecat, mă, de la catedră? Tac.”. 

Dobrinescu speculează avantajul genului autobiografic şi trece de la o naraţiune la alta fără să trebuiască să se justifice prea mult, fiindcă, în fond, aşa l-a dus viaţa, adesea fără să-i dea răgaz pentru a se gândi la cauzalităţile şi legăturile factuale. Răgaz prea mult nu-şi ia nici acum, în momentul rememorării, reuşind să creeze şi astfel bune efecte autenticiste, asezonate cu extraordinare inserţii poetice: „Îmi amintesc de via lăuză de după cules, când mă întindeam pe troscotul încă verde de pe potecă şi mă podideau lacrimile de o nostalgie nedesluşită, când stoluri de grauri se lăsau peste vie într-un zgomot de pânză ruptă”.

După episodul ziarului, încep anii de afaceri. Primele ieşiri sunt spre Vest, respectiv, în Germania. În acest răstimp este şi ctitor şi director de teatru, iar prin intermediul trupei de basarabeni îl va cunoaşte pe Oleg, camaradul care îl va însoţi în aventurile din Est, din Republica Moldova şi din îndepărtatele ţinuturi ruseşti. Este corespondent de război în Transnistria. Taie păduri dincolo de Urali. Siberia de la capătul drumului este un adevărat thriller cu mai multe episoade. Nu voi face sinopsisuri pentru acestea, las firul acţiunilor propriu-zise în seama cititorului. Despre un alt plan aş mai adăuga câte ceva, acela al acţiunii scriiturii, fiindcă, aşa cum am subliniat deja, autorul alternează mai multe formule, remarcându-se prin capacitatea de a o găsi pe cea mai potrivită pentru fiecare moment în parte. Traian Dobrinescu este motivat nu numai de ce a trăit, ci şi de voluptatea scriiturii. Este când un neorealist, ce aminteşte de cinematograful european, şi mă gândesc atât la episodul cu cimitirul, cât şi la un altul, cel al primelor drumuri spre Germania. Pleacă din România cu o sută de hamuri pentru cai, auzind că sunt la mare căutare acolo, ceea ce se dovedeşte o naivitate amuzantă, dar se întoarce cu cauciucuri la mâna a doua, făcând o scenă memorabilă din încărcarea lor în camioane.

Memoria sa este atât de impregnată de literatură încât ia decizia de a fi corespondent de război în Transnistria dintr-un impuls livresc, cu gând la scriitorii care au avut această experienţă limită. Inclusiv când regândeşte la rece această posibilitate îi revin aceleaşi argumente: „Pe drumul de întoarcere, nu mai sunt convins că luasem o decizie înţeleaptă, războiul e război. În acelaşi timp, nici nu poţi rata o asemenea ocazie. Cum să treci pe lângă el fără să-l miroşi măcar?! Memoria recidivează cu desfrânatul Lord Byron şi Grecia, cu Hemingway şi Spania… Ce-ar fi fost Stendhal fără Napoleon şi războaiele lui? Se trezeşte în mine un individ de care uitasem, unul care visa să devină scriitor”. Referinţele de acest gen sunt recurente şi, într-un mod ingenios, stilul autorilor pe care îi invocă este asimilat şi pus la treabă, într-o manieră adaptată, originală, pentru propriul fond narativ.

Traian Dobrinescu descoperă şi transcrie un soi de realism magic al lumii Estului, dezvoltat compensatoriu în comunism. Trimite, şi în acest caz, la mari scriitori sud-americani, grefând scriitura specifică acestui gen de roman pe propriile realităţi. Este mai mult decât o opţiune stilistică, este o perspectivă necesară asupra lumii. Prozatorul nu trebuie decât să descrie ce a văzut şi atinge acele note de realism magic, precum se întâmplă în primul zbor dincolo de Urali, în 1993: „Păsări şi animale încep să se agite. Avionul pare o grădină zoologică zburătoare. […] Omul cu iepurii îmi zâmbeşte şi-mi spune că suntem deasupra Uralilor. Îi zâmbesc şi eu şi dau din cap. Behăie o oaie […]. Norii se răresc sub avion, iar stomacul îmi urcă grăbit spre coşul pieptului; aud pocnituri în urechi. Se desfundă încet. Un cocoş cântă ca de dimineaţă”. Intervalul avionului este dominat de o stewardesă frumoasă supusă la munci ridicole: „Împinge cu piciorul berbecul şi curăţă sub el. Este de rasă, este pentru montă, îi spune cel de cureaua căruia stă legat. Stewardesa îi dă peste căciulă şi omul râde. […] Mă opresc lângă berbec. Seamănă cu ţurcana din părţile mele. Omul cu ochii oblici îmi spune ceva şi-l prinde de coarne. Mă prind şi eu de coarnele berbecului când avionul se înclină primejdios de tare”. Fluiditatea relatărilor este dată şi de modul în care monologul interior absoarbe fluxurile narative, dialogurile, rememorările voluntare şi involuntare.

Siberia de la capătul drumului este o minunată şi subtilă carte de aventuri ale personajului şi ale autorului, adică şi de aventuri ale scriiturii. „Pactul autobiografic” a dobândit, în acest caz, o ţinută literară elegantă în sensul deplin al acestui termen. Traian Dobrinescu confirmă virtuozitatea din precedentele cărţi şi devine unul dintre prozatorii de prim-plan din literatura noastră contemporană. 
 

Nr. 04 / 2024
In memoriam Nicolae Manolescu

Comunicate

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Atât de realistul literat a plecat puţin
de Gabriel Coşoveanu

Măsura tuturor lucrurilor este crocodilul
de Cătălin Pavel

Tăcerea conservă (2)
de Gheorghe Grigurcu

Noul FSN sau pas cu pas
de Nicolae Prelipceanu

Din „lecţiile” magistrului Nicolae Manolescu
de Gabriela Gheorghişor

Lecţia entuziasmului impersonal
de Gabriel Nedelea

In memoriam
de Traian Dobrinescu

The (Russkiy) Mir Is Not Enough
de Mihai Ghiţulescu

Ethos uitat
de Dumitru Ungureanu

Sentimentul timpului
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Viaţa literară a unei biografii realist-magice
de Gabriel Nedelea

Salvarea prin artă este un mare cadou pe care probabil omul l-a primit pentru curiozitatea lui fără limite
de Anca Maria Ciofîrlă

Acesta este obiectivul suprem în toate cărţile mele – să descopăr vieţi uitate şi să le restitui istoriei
de Helen Rappaport

Un roman marcant al apăsărilor fiinţei din jumătatea de veac dinspre noi
de Ştefan Vlăduţescu

După faptă şi răsplată
de Gela Enea

Resurecţia poetică a imgismului
de Florian Copcea

Radiografii în versuri
de Monica Grosu

Actualitatea benzii desenate
de Dan Ionescu

Forţa omului este cuvântul
de Dan Ionescu

Alături de Viktor Frankl, în căutarea sensului vieţii
de Mihai Valentin Vladimirescu

Hamlet: prinţ, personaj, performer
de Daniela Firescu

Călătorie spre inima credinţei
de Viorica Gligor

Explorarea lirică a identităţii
de Gabriela Păsărin

Umbra mamei
de Nikola Scott

Paul Barbu – identitatea artistului la tinereţe
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri