Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








In memoriam

        de Traian Dobrinescu

Secvenţe la despărţire

84 de ani e o vîrstă respectabilă, peste
 actuala „speranţă de viaţ㔠(cum spun demografii şi sociologii), peste media din vremurile noastre, ca să nu ne întoarcem la vechimile în care se trăia considerabil mai puţin. Şi totuşi, poate fi şocantă şi plecarea unui octogenar care se dovedise, pînă-n ultima lui clipă activă, perfect limpede în gîndire, foarte prezent profesionalmente, prolific, de-o acuitate intelectuală deloc diminuată.
Aşa a fost Nicolae Manolescu.
Plecarea lui – aşadar – neaşteptată e un şoc pentru toţi cei care l-au cunoscut şi l-au şi văzut în acţiune pînă-n penultima lui săptămînă de viaţă, înaintea spitalizării şi-a sfîrşitului.
Un şoc greu de depăşit. Va dura.
Urmează perioada „post-traumatică”. Literatura şi cultura română vor trebui să-i înţeleagă şi să-i accepte absenţa.
Vom tot repeta că a fost – şi va rămîne – cel mai important critic literar postbelic, cel puţin pentru perioada de la mijlocul anilor 1960, de la liberalizarea internă a regimului comunist, şi pînă-n 1989, după care, într-o societate şi-ntr-o cultură care au evoluat către diversificări fireşti în vremuri democratice, a rămas unul dintre reperele majore ale spaţiului nostru public.
Cum va merge fără el înainte o literatură pe care pînă acum a influenţat-o major? A fost unul dintre actorii-cheie ai lumii noastre scriitoriceşti şi-ai sistemului cultural românesc. Cînd asemenea personalităţi rare dispar, se produc şocuri, crize, mari mişcări tectonice.
Sigur că rămîne opera lui, puternic influentă ea însăşi. Însă omul nu mai este. Greu, de fapt imposibil de anticipat cum se va reorganiza cîmpul nostru literar în absenţa lui, după ce şi perioada „post-traumatic㔠va trece...

Obligatoriul inventar obiectiv, „factual”:
Unul dintre marii profesori ai Universităţii din Bucureşti, cea mai importantă din ţară, ai Facultăţii de Filologie, la care au predat multe nume grele de savanţi literaţi, alături de lingvişti faimoşi.
Cronicar al revistelor săptămînale Contemporanul, din 1962, şi România literară, din 1972, devenit director al celei din urmă după prăbuşirea regimului comunist, în continuare comentator al actualităţii editoriale pînă-n 1992, dar şi al celei politice, apoi, pînă la sfîrşit, editorialist atent la evoluţiile socio-culturale generale ale ţării.
Profesor-„îndrumător” al Cenaclului de Luni în intervalul 1977-1983, de la înfiinţare şi pînă cînd a fost interzis.
Membru al Academiei Române din 1991.
Preşedinte al Partidului Alianţei Civice, fondat în 1991. Senator în legislatura 1992-1996. Candidat la preşedinţia României în 1996 din partea Alianţei Naţionale Liberale compuse din PAC şi Partidul Liberal ’93, „aripa tînăr㔠desprinsă din Partidul Naţional Liberal. Preşedinte al Consiliului Naţional al celui din urmă din 1998, cînd PAC a fuzionat cu PNL, fiind practic absorbit de marea formaţiune liberală, şi pînă-n anul 2000.
Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din 2005.
Ambasador, reprezentant al ţării noastre la UNESCO, la Paris, între 2006 şi 2015.
În toată perioada de după rapida sa afirmare ca principal cronicar al actualităţii editoriale, a scris şi un şir impunător de volume de critică şi eseistică.
Împreună, articleria şi cărţile compun o vastă şi importantissimă operă critică şi eseistică, de exegeză istorico-literară şi socio-culturală.
Unii comentatori ai săi îl aşează într-o listă de patru-cinci-şase „cei mai mari” critici literari români. Pentru autorul acestor note, Nicolae Manolescu e al treilea nume dintr-un trio, alături de T. Maiorescu şi E. Lovinescu.

Îi vom reciti şi-i vom comenta în continuare scrierile. Bogată şi pînă acum, exegeza extraordinarei sale opere va spori continuu.
Şi ni-l vom reaminti pe cel care a fost ca om, ca profesor, coleg, prieten.
De multe ori cald, apropiat, ataşant. Alteori retras în sine, confiscat de gînduri, de proiecte, de urgenţele cotidiene sau doar de oboseală. Regăsit mereu şi mereu „ca pe vremuri”, prietenos şi zîmbitor, făr㠄aere”, de-un firesc cuceritor. Volubil. Glumeţ, ironic, mucalit, hazos. Acelaşi „domnul Manolescu”, cum i-am spus dintotdeauna noi, „lunediştii”. (Colegii de vîrste mai apropiate îi spuneau – se ştie – „Nicolae” sau „Nicky”.)

De-aici încolo, evocarea lui n-are cum să nu devină memorialistică.
Amintiri triste, dureroase acum, la despărţire.
„Domnul Manolescu” foarte tînăr la Cenaclul de Luni, cu cîteva luni peste 37 de ani în martie 1977, la 43 spre 44 în toamna lui 1983. Vedetă de mult confirmată a lumii literare, însă fără veleităţi dominatoare. Asista, asculta şi ne comenta textele doar la sfîrşitul întîlnirilor săptămînale. A ştiut să fie atunci deopotrivă discret şi influent. Am învăţat multe de la el şi avea să spună în repetate rînduri, în interviuri şi evocări ale acelor ani, că, urmărind cum se constituia o nouă generaţie literară, a învăţat şi el de la noi.
Mi-a fost efectiv profesor în anul IV, în toamna-iarna 1980-1981. De la catedră, îi arunca priviri „complice” studentului pe care-l ştia de la Cenaclu. Ne-a ţinut încîntătoare cursuri despre prozatorii interbelici proaspăt recitiţi pentru capitolele din Arca lui Noe, la care lucra.
Apoi colegi în „lumea literară”. Multe întîlniri, situaţii, „conspiraţii”.
45 de ani împreună, din 1979, cînd am ajuns pentru prima oară la Cenaclul de Luni, prin „fe-martie”. Nu ne-am „certat” niciodată, deşi n-am fost întotdeauna în cele mai bune raporturi. Am ţinut întotdeauna mult la el. L-am citit şi l-am urmărit în tot ce-a făcut. L-am însoţit de multe ori la diverse evenimente publice. Mi-a fost invitat în destule alte împrejurări, bunăoară la şcoala la care am predat în primii ani de după absolvirea Universităţii, într-un sat din jurul Bucureştiului, ori la Cafeneaua critică şi la mini-Cafenea... (seria despre pandemia COVID-19).
Cartea în care mi-am strîns articolele despre el: Nicolae Manolescu: de la cronica literară la „Istoria critică...”, publicată în 2009, cînd împlinea o seniorială vîrstă rotundă. Tot atunci, împreună cu Călin Vlasie, am alcătuit culegerea aniversară Nicolae Manolescu – 70, deschisă de un lung interviu „monografic” pe care mi-l acordase. Şi-am mai strîns, de data asta singur, de-o carte-cadou un deceniu mai tîrziu: Un nou „optzecist”: profesorul Nicolae Manolescu la 80 de ani, în 2019 (fără îngrijitor precizat pe pagina de titlu; cu menţiunea: „Volum realizat de Colectivul de Istorie a literaturii române din Departamentul de Studii literare al Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti”, p. 2; cu o Introducere: Profesorului Nicolae Manolescu, „optzecistul” semnată de acelaşi „Colectiv...”).
L-am văzut ultima oară la Uniunea Scriitorilor, luni 11 martie, cînd i-am dus ediţia de Opere Leonid Dimov apărută la Editura Ştiinţa din Chişinău. Cu cîteva zile înainte, îmi promisese la telefon că, dacă vor reuşi să încheie marţi 12 martie numărul României literare destul de devreme ca să prindă măcar sfîrşitul lansării de la Muzeul Literaturii, va veni. N-a ezitat auzind că e vorba despre Dimov. Însă n-a fost gata revista la timp...
Şi cîte şi mai cîte...
Îl vom reciti şi-l vom comenta în continuare.
Şi ni-l vom reaminti. Cu-atît mai dureros acum, cînd toţi cei care au ţinut la el resimt şocul plecării...
• Ion Bogdan Lefter


O prietenie tăcută

Cu mulţi ani în urmă, citindu-l pe Nicolae
 Manolescu, fie cel din Contemporanul sau din România literară, fie cel din Arca lui Noe, mă întrebam, sedus de raţionamentele criticului, cum este omul. Fiinţele raţionale, gândeam atunci, nu sunt în stare de afecte, nu pot empatiza, ferecate fiind în lumea lor rece, calculată, poate chiar inumană. Nu ştiam, prin urmare, la acea vreme, că voi fi, peste ani, unul dintre privilegiaţii trăitori de lângă Profesor. Şi toate incertitudinile de atunci se vor topi într-un lung şir de căutări, de întâlniri şi de confesiuni în care raţionamentul rece, de care l-aş fi acuzat cândva, era doar îngăduit la marea sărbătoare a sufletului.
Dincolo de fiinţa raţională, cu o memorie de computer, dincolo de ironicul, când subtil, când exploziv, dar mereu necruţător cu mediocritatea şi cu impostura, Nicolae Manolescu a fost un om de suflet. Nu mai cred de multă vreme în întâmplări şi în coincidenţe, dar am învăţat să cred în semne. Cele pe care ţi le trimite timpul, dacă ştii să vezi. Aşa zicând, atunci când mi-a călcat pragul casei, adus de un prieten comun, am ştiut că nu doar cunoaşterea ne va lega, ci că vor intra în reacţie forţe benefice care împlinesc destine.
Am povestit într-o cronică din România literară cum ne-am sfădit şi cum ne-am împăcat. Cum ne-am strâns în braţe şi cum ne-am întors spatele, ca nu după mult timp să ne întoarcem şi să ne privim cu francheţe, să ne spunem ce nu terminaserăm de spus. Era uimitor cum părea să uite tot ce ştie şi să rămână doar omul de lângă tine, încălzindu-se la focul tău, el însuşi răscolind propriii tăciuni.
Cu şase ani în urmă, ne aflam la Câmpulung, la casa lui de vacanţă. Era linişte, oraşul era rămas dincolo de deal. Se lăsa înserarea. De vreo oră ne plimbam prin livada de meri, cireşi şi pruni tineri. Pământul era răscolit de cârtiţe. Mă lupt cu ele de vreo doi ani şi nu le dovedesc. Până la urmă, eu am venit peste ele… Trebuie să ne împăcăm… Înseamnă că e pământ bun, zic şi eu, ele cu ce este sub pământ, tu cu ce ai deasupra. Dar mi-ar fi plăcut să am o fâneaţă frumoasă printre pomi. Cum ai tu gazonul la Râmnic. Nu poţi să le ai pe toate, mai zic, împacă-te cu ce ai, oricum eşti un răsfăţat al vremii. De pe terasa dinspre nord, Irina ne face semne. A câta soţie este Irina? îl întreb. Ultima. Râde uşor. Am fost un bărbat fidel fiecărei soţii, iar când am simţit că pot s-o iau razna, m-am mutat în altă căsnicie. Hai sus, să bem un whisky.
La nord-vest se vedea Suru, muntele de sub Negoiu. Până la el, livezi şi păduri. Şi peste toate, o mână nevăzută tămâia cerul cu aburi de sevă şi de răşină. Stăteam pe terasa din capul scărilor şi priveam jocul umbrelor. Se auzi clipocitul lichidului şi clinchetul cuburilor de gheaţă. Aici mă simt bine, îşi continuă gândurile. Dar n-ai putea trăi numai aici… Nu, nu aş putea, sunt o fiinţă urbană. Unde te-ai simţit cel mai bine? La Paris, îmi răspunde şi privirea i se luminează. Cât am fost ambasador la UNESCO, Parisul mi-a fost loc de împlinire, aşa cum a fost atâtora. Nu a fost bibliotecă din lumea refugiaţilor români pe care să n-o vizitez şi să n-o cercetez. Adevărate bogăţii, cărţi rare, ediţii princeps, români în scăpătare, de o condiţie umană excepţională, neamuri mari ale României de altădată. Am sorbit din lichidul chihlimbariu. Ştii că Cioran a avut o bună legătură spirituală cu scriitorii sud-americani, cu Ernesto Sábato în mod special? Ştiam. Se vizitau, continuă, schimbau idei, corespondau. Sud-americanii nu ar fi atât de înalţi, dacă nu ar fi trecut pe la Paris. Acolo au învăţat taina cuvântului şi, ca o consecinţă, cum să-şi valorifice substratul naţional. I-ai citit, nu mă îndoiesc… Şi-i recitesc, îi întăresc bănuiala. Şi ce mai reciteşti? Că, de la o vârstă, asta facem, recitim. Pe ruşi. Pe Dostoievski, în mod special. Ce crezi că lipseşte romanului românesc modern? îl întreb, animat de o mai veche curiozitate. Îi lipsesc personajele puternice, cele în carne şi oase. Personajele romanului nostru modern sunt descărnate, umbre… Ce-ai făcut tu din Gheorghe Dobrinescu în Nu te opri, nu te întoarce este un caz fericit.
Din casă, se aud glasurile Anei, fiica lui de numai 14 ani, trăitoare la Berlin, şi al Irinei, ultima lui soţie, cum abia spusese. Suru încă se mai desluşea. Mama a trăit 101 ani, prin urmare, şi eu ar trebui să mă duc spre suta de ani. Te-ai gândit ce-ar putea fi dincolo? O altă lume, îi zic. Nu facem altceva decât să trecem dintr-o stare în alta. Lepădăm doar armura asta grea… Eu cred că nu este decât neant, redevine raţional şi trist. Eternitatea morţii… Nu cred că te-aş putea convinge în seara asta de eternitatea sufletului. Nu ai reuşi, Traiane, sunt fiinţă raţională care interpretează poezia, nu o şi creează.
Pe la începutul lui februarie, anul acesta, în biroul lui de la USR, parcă aducându-şi aminte de cele vorbite la Câmpulung, mă întreabă dacă mai cred în eternitatea sufletului. Cred în continuare, îi mărturisesc. Rămâne un timp pe gânduri. Poate că ar fi trebuit să îmi schimb filozofia despre moarte. Cu filozofia despre viaţă a fost ok, chestia cu moartea, în schimb…
Rămas bun, Nicolae Manolescu! Acum, ai aflat că şi un om ca tine se poate înşela.

Nr. 04 / 2024
In memoriam Nicolae Manolescu

Comunicate

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Atât de realistul literat a plecat puţin
de Gabriel Coşoveanu

Măsura tuturor lucrurilor este crocodilul
de Cătălin Pavel

Tăcerea conservă (2)
de Gheorghe Grigurcu

Noul FSN sau pas cu pas
de Nicolae Prelipceanu

Din „lecţiile” magistrului Nicolae Manolescu
de Gabriela Gheorghişor

Lecţia entuziasmului impersonal
de Gabriel Nedelea

In memoriam
de Traian Dobrinescu

The (Russkiy) Mir Is Not Enough
de Mihai Ghiţulescu

Ethos uitat
de Dumitru Ungureanu

Sentimentul timpului
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Viaţa literară a unei biografii realist-magice
de Gabriel Nedelea

Salvarea prin artă este un mare cadou pe care probabil omul l-a primit pentru curiozitatea lui fără limite
de Anca Maria Ciofîrlă

Acesta este obiectivul suprem în toate cărţile mele – să descopăr vieţi uitate şi să le restitui istoriei
de Helen Rappaport

Un roman marcant al apăsărilor fiinţei din jumătatea de veac dinspre noi
de Ştefan Vlăduţescu

După faptă şi răsplată
de Gela Enea

Resurecţia poetică a imgismului
de Florian Copcea

Radiografii în versuri
de Monica Grosu

Actualitatea benzii desenate
de Dan Ionescu

Forţa omului este cuvântul
de Dan Ionescu

Alături de Viktor Frankl, în căutarea sensului vieţii
de Mihai Valentin Vladimirescu

Hamlet: prinţ, personaj, performer
de Daniela Firescu

Călătorie spre inima credinţei
de Viorica Gligor

Explorarea lirică a identităţii
de Gabriela Păsărin

Umbra mamei
de Nikola Scott

Paul Barbu – identitatea artistului la tinereţe
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri