Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Lecţia entuziasmului impersonal

        de Gabriel Nedelea

Am avut şansa să petrec, prin povestiri de istorie literară, în două rânduri alături de Nicolae Manolescu. Mi se părea aproape neverosimil că-l ascult relatându-mi întâmplări despre Mazilescu şi Sorescu pe cel care îmi oferise, de-a lungul formării mele, unele dintre cele mai inteligente şi minunate hărţi ale literaturii. Când am încercat să scriu despre sistemul său critic, am luat o prea mare distanţă şi am rămas cu sentimentul că n-am găsit, în textul meu, formula de raţiune şi empatie pe care o folosea. Am scăpat de această frustrare după întâlnirea de la Casa Scriitorilor de la Neptun, când am simţit din plin generozitatea povestaşului autentic, făcându-mă capabil de acel entuziasm impersonal pe care numai literatura şi „preoţii” săi ţi-l pot insufla. Atunci am înţeles că, de fapt, în lecturile sale, sublim infidele, era mult mai apropiat de text decât îmi închipuisem. De-asta a şi susţinut şi apărat cu străşnicie principiul întâietăţii esteticului, înţeles în deplinătatea sa, nu redus la gratuitate.
Nicolae Manolescu a început prin a proiecta „un punct zero” al înţelegerii literaturii, prin Contradicţia lui Maiorescu, adic㠄o ficţiune necesară”, (re)actualizând paradigma primelor Critice din cultura autohtonă, cu anvergura lor polemică, prin care s-a reglat tempoul modernizării româneşti. S-a aşezat într-o tradiţie guvernată de principiul valorii, dedus din principiul întâietăţii esteticului, în baza căruia s-a construit, începând cu direcţia nouă şi conştientizarea progresului adevărului în judecarea operelor literare, autonomia literaturii. Or, pentru dezideratul autonomiei esteticului, înţeles nu în mod purist, ci prin prisma ideilor generale care se întrepătrund, inerent fundamentate etic, inclusiv criticul va trebui să aspire la „entuziasmul impersonal”. Manolescu face apel, pe această cale, nu atât la argumentele, ideile sau demonstraţiile Criticelor, cât la spiritul maiorescian şi la capacitatea sa de a identifica şi acuza marile inadvertenţe, invocate şi de Lovinescu în momentele de impas: „Soarta lui Maiorescu a fost să rămână actual şi astăzi, adică după trei sferturi de veac şi din nefericire, încă pentru multă vreme”, recunoştea autorul Istoriei civilizaţiei române moderne. Iar „pentru a adeveri profeţia”, confirmă cel ce avea să scrie o Istorie critică a literaturii române, „generaţia noastră a auzit şi ea apelul fatidic: înapoi la Maiorescu!”. În consecinţă, ca un duş rece, „de câte ori criticii nu mai sunt critici sau de câte ori criticii sunt numai critici, invocăm pe Maiorescu”, pentru c㠄el nu mai este, pentru noi, pur şi simplu un critic: este Criticul”. Acest gest coincide cu repunerea problemelor primare, cu generarea unei noi recitiri de ansamblu şi a unei introspecţii evaluatoare.
Concepută ca teză de doctorat, susţinută prima dată în 1970, când avea să fie respinsă de Al. Dima şi Liviu Rusu, acceptată abia după publicare, în 1974, cu concursul lui Al. Piru, Contradicţia lui Maiorescu relevă un travaliu critic creator, ce a presupus, în unele momente, „inventarea” gânditorului, asumarea „contradicţiei”, rezistenţa în faţa tentaţiei structuraliste şi plasarea într-un „umanism modern”, ce-i asigura libertate să acţioneze ca un critic-scriitor. Convins, în acel moment, c㠄cel dintâi critic român nu poate avea alt destin decât criticii care l-au urmat” şi „criticul sintetizează destinul criticilor”, Manolescu realizează, în parte, o lectură de identificare şi o amplă meditaţie asupra condiţiei lecturii întemeietoare, totalizatoare, ce satisface şi „obsesia începutului”.
Dar nu trebuie înţeles că în această monografie, făurită dintr-o „perspectivă ontologică”, se află toţi germenii criticii manolesciene, toate datele sistemului, aflate într-un stadiu sau altul de evoluţie. Manolescu şi-a rezervat dreptul de a-şi alege, în funcţie de natura operei asupra căreia s-a aplecat, principiile structurării, instrumentele şi metodele, pe care le-a modelat sau conceput, efectiv, când acest lucru s-a impus. Temele conţin jurnalul de bord al acestei libertăţi, ilustrând hărţile întocmite de cronicarul şi istoricul literar ce s-a poziţionat, prin natura discursului său, în avangarda operei, rescriind-o critic pentru a o împărtăşi. Pentru a mai rămâne puţin la Maiorescu, reamintim că într-una dintre temele din 1970 se afirma: „Nu poţi vorbi despre Maiorescu în sine, ca personalitate absolut particulară, inefabilă, fără să vezi în el o idee. Chiar în clipa în care ai atins individualitatea operei, constaţi că ai transformat-o în altceva, într-o realitate general㔠(în „Profesori şi artişti”). E şi aceasta o formă de infidelitate, chiar dintre cele care stabilesc regulile jocului şi solicită prezenţa criticului co-autor.
Parametrii creaţiei critice ni se relevă din caracterul dialogic al întâlnirii celor „două subiectivităţi: a criticului şi a operei”, dialog în care se va rosti în limbajul amândurora, ce, în fond, se oglindesc unul în celălalt. Studiile literare (academice) îşi au rolul lor determinant, însă sunt greu de imaginat în absenţa discursurilor critic-creatore, în absenţa unor istorii literare călinescian-subiective, lovinescian-sincroniste şi/ sau manolescian-critice, a unor prefigurări/ configurări de direcţii noi sau ale unor Arce ale lui Noe.
Recitindu-i pe Maiorescu şi pe Manolescu, conştientizăm, pe de o parte, ordinea superioară a tradiţiei literare, pe care o putem traduce în limbaj şi sistematizări ştiinţifice, umaniste în genere, iar pe de altă parte, ne amintim că prin operă putem lupta cu egoismul, adică devenim capabili de o „înălţare morală”.
Nr. 04 / 2024
In memoriam Nicolae Manolescu

Comunicate

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Atât de realistul literat a plecat puţin
de Gabriel Coşoveanu

Măsura tuturor lucrurilor este crocodilul
de Cătălin Pavel

Tăcerea conservă (2)
de Gheorghe Grigurcu

Noul FSN sau pas cu pas
de Nicolae Prelipceanu

Din „lecţiile” magistrului Nicolae Manolescu
de Gabriela Gheorghişor

Lecţia entuziasmului impersonal
de Gabriel Nedelea

In memoriam
de Traian Dobrinescu

The (Russkiy) Mir Is Not Enough
de Mihai Ghiţulescu

Ethos uitat
de Dumitru Ungureanu

Sentimentul timpului
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Viaţa literară a unei biografii realist-magice
de Gabriel Nedelea

Salvarea prin artă este un mare cadou pe care probabil omul l-a primit pentru curiozitatea lui fără limite
de Anca Maria Ciofîrlă

Acesta este obiectivul suprem în toate cărţile mele – să descopăr vieţi uitate şi să le restitui istoriei
de Helen Rappaport

Un roman marcant al apăsărilor fiinţei din jumătatea de veac dinspre noi
de Ştefan Vlăduţescu

După faptă şi răsplată
de Gela Enea

Resurecţia poetică a imgismului
de Florian Copcea

Radiografii în versuri
de Monica Grosu

Actualitatea benzii desenate
de Dan Ionescu

Forţa omului este cuvântul
de Dan Ionescu

Alături de Viktor Frankl, în căutarea sensului vieţii
de Mihai Valentin Vladimirescu

Hamlet: prinţ, personaj, performer
de Daniela Firescu

Călătorie spre inima credinţei
de Viorica Gligor

Explorarea lirică a identităţii
de Gabriela Păsărin

Umbra mamei
de Nikola Scott

Paul Barbu – identitatea artistului la tinereţe
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri