Nu mai e un secret pentru nimeni că egalitatea, mai precis egalizarea, înlătură posibilitatea libertăţii. Nu mai poţi fi liber când trebuie să fii egal cu indiferent cine şi, mai ales, indiferent de criterii. Corectitudinea politică, al cărei ton este dat de mult, de „peste ocean”, cum se spunea într-o limbă de lemn apusă, ne-a invadat şi pe noi, încât mă mir şi mă tot mir că încă se mai pun note la şcoli, că se mai lasă corigenţi, repetenţi nu, probabil ca să se edifice pentru a ne conduce patria „spre noi culmi”, evident, „de progres”.

Începe, sper, să nu mai fie un secret pentru nimeni şi că multe din prefabricatele verbale şi mentale ale erei (sic) socialiste au trecut, tale quale, la era democrată, mai zisă şi capitalistă. O corectitudine politică aveam – şi încă parcă mult mai opresivă decât asta, nouă, şi în socialismul biruitor de-acum – vai! – 30 de ani. Vai pentru că nici până azi nu ne-am smuls din rădăcinile mentalităţii create şi crescute de acel regim. Îl privim, prea des, cu îngăduinţă, după părerea mea – dacă mi-e permis să mi-o dau – vinovată. Trecem cu vinovată neatenţie peste zecile şi zecile de milioane de victime pe care acel regim le-a lăsat în urmă sau, mai precis, în pământ. Se spune „cea mai fericită dintre orânduiri” despre cea care a înţesat pământul planetei ăsteia cu vreo sută de milioane de morţi, dar numai Dumnezeu ştie dacă nu sunt cu mult mai mulţi, victime directe sau indirecte ale unui regim infernal, care declara că vrea să instituie fericirea obligatorie (mă rog, ultima vorbă lipsea din declaraţiile lor, dar noi ştiam că ea e acolo, în interior), începând cu uciderea a milioane şi milioane de oameni care nu aveau altă vină decât că nu erau plăcuţi kaghebeurilor din lagăr, fiind burjui, culaci, la noi chiaburi, intelectuali sau ţărani cu toate minţile la locul lor.

M-am întrebat adesea, pe vremea aia, cum se poate construi – nu, nu socialismul, ci fericirea promisă de el – peste atâtea gropi, comune sau individuale, în care erau aruncaţi oameni nevinovaţi, fiinţe teoretic asemenea celor care-i asasinau în numele a ce? În numele unei ideologii ucigaşe, dar mărturisit iubitoare de oameni. Nimic nou, o să spuneţi. Da, aşa e. Nimic nou în toate aceste cuvinte şi fraze, înşirate mai sus. Poate că, totuşi, din când în când, e bine să ne mai amintim de unde provin atâtea şi atâtea fixaţii, rămase moştenire erei democrate.

Poate că, într-o primă fază, pe care noi n-am trăit-o şi nici chiar strămoşii noştri nu s-au bucurat de ea, lucrurile să fi stat mai bine în democraţii. Poate. N-am spus/ scris sigur. Dar azi, vezi cum, tot mai mult, oamenii se regrupează şi, în numele egalităţii, taie din libertatea, de opinie, de acţiune, de ce-o mai fi, ca şi cum ne-am afla, din nou, în era din care credeam că am plecat. Şi nu mă refer numai la noi, ci chiar la, vorba aia, case mai mari. Aflu, bunăoară, dintr-o – din păcate – simplă precizare, că la un premiu european de literatură, cu un regulament foarte strict, foarte exclusiv, cineva dintre organizatorii, o să râdeţi, de la Bruxelles, presează pentru nominalizarea cuiva care, constatase juriul, nu se încadra în asprele reguli dictate chiar din acel oraş. I se dă un telefon, ofensator şi imperativ, unui onorabil membru al juriului românesc de nominalizare, tocmai de la Bruxelles, să accepte pe lista de nominalizări numele respectiv, în urma căruia, a telefonului vreau să spun, domnul acela demisionează. Păi să te mai miri de găştile şi grupuleţele care stabilesc ierarhii literare în patria noastră, câte una pentru fiecare revistă, fie ea judeţeană, fie mai centrală? Iată că egalitatea mult dorită de conducătorii patriei noastre, între practicile de-aici şi cele de la Bruxelles, prinde contur, palid mai întâi, că… ce înseamnă un mic premiu literar, fie el şi european?, dar constituind oul furat care mâine va fi înlocuit de bou.

A nu se trage brusc concluzia că acest articol este unul împotriva Uniunii Europene şi-a ei funcţionare. Dar dacă avertizez asupra pericolului căderii în stilul nostru, moştenit poate nu numai de la regimul comunist, ci chiar mai demult, de la cel turcesc, vezi şi ce se întâmplă acum în Turcia, cu alegerile repetate de la Istanbul, pentru că n-a ieşit cine trebuie, o fac pentru a trage un semnal de alarmă, sunt sigur, în pustiu. Mai practică decât erdoganii turceşti, persoana cu telefonul ofensator, cea din capitala UE, n-a ţinut seama de hotărârea juriului românesc, cel care respectase regulamentele, afişând pe site – că acesta era la îndemâna lor – şi numele candidatului care nu îndeplinea condiţiile. Ca să parafrazez o zicere celebră, un pas mic pentru UE, un pas periculos pentru viitorul nostru, al tuturor.