Spun „gurile rele” ale istoriei literare că însuşi I.L. Caragiale a pus, într-o pasă de hedonsim specifică lui, poezia în slujba unei prăvălii din Sinaia. O reclamo-poezie nevinovată, detaşată, de un farmec aparte, de La Belle Époque românesc, care încearcă intrările dinspre lumesc ale „artei”, este şi cea pe care o culegem mai jos din Moftul Român, din 29 iulie 1901. Mofuri, ar zice unii, dar mofturi boiereşti, care dau culoare unei epoci centrate pe „literatură gravă” cu orice preţ, pe care o destind şi o întorc spre publicul concret, de o anumită pregătire, dacă e să ne luăm după versurile cu aluzii culturale alese pe sprânceană. Să nu uităm că eram, încă, în „primăvara” limbii literare, o primăvară care nu se putea fără sălbăticiuni.

Susţineau odinioară

Filosofii pesimişti

Că taraba nu-i o artă

Şi băcanii nu’s artişti.

O mai falsă teorie

Nici că s’a mai pomenit,

Falsă, pe cât de absurdă:

Lucru-i astăzi dovedit.

A făcut fiasco’n fine

Teoria pesimistă,

Şi dovada evidentă

În Sinaia azi există.

Să poftească ori şi cine

A vedea cu ce dichis

Îşi conduce Matheescu

Magazinul Paradis!

Ia vedeţi cu câtă artă

Magazinu-i aranjat,

Şi cu ce profunziune

În de toate-i asortat.

Admiraţi eftinătatea

Şi serviciul cel prompt,

Şi când nacht s’achită nota

Şi când vrei s’o treci la compt!

Filosofu-antic, vestitul

Epicur, om rafinat,

Iubitor de trăia cuminte,

De-ar trăi ş’ar fi aflat

Că’n piaţa veche’n centru,

La Sinaia, a deschis

Eminentul Matheescu

Magazinul Paradis,

Cu familia în grabă

La Sinaia-ar fi venit

Şi pe tot sezonul verii

Aici s’ar fi stabilit.

O! desigur, orice-ar zice

Un ursuz de pesimist,

Băcănia-i mare artă,

Matheescu mare-artist!

Cu înaltă stimă

Sinaia