Mie-mi plăcea biroul lui cu sfoară;

Sertarul nu avea buşon, să-l tragi,

Cred că hoinar, fugise înspre fagi,

Obârşia să-şi afle, milenară.

Iar camera era doar o mansardă,

Dezordinea, umilă, patrona

Şi-un aer filozofic se simţea;

Nestăpânit, putea să te şi ardă....

Doar scările îi duc, de-o vreme, dorul

De paşii lui, mângâietor urcând;

Probabil se oprea, şi, respirând,

Îşi relua, înspre mansardă, zborul.

Dar iată că acum nimic nu e;

Sfioasă, l-a-nsoţit Simone Boué.

Un câmp de gelozie am visat,

Un lan celest cu flori neprihănite;

O viaţă, de m-aş pune pe pictat,

Tot n-aş putea s-ating aste iubite

Ca pe surori, cu glabenul lor pur,

De-un pictor zăpăcit, în nopţi, pictate

Sau ameţite de vreun trubadur,

De cântecele lui destrăbălate.

Atunci, m-am prefăcut indiferent,

Dar fermecat de supla lor culoare;

Şi totuşi, mă-ncerca un sentiment....

Gândul că le-aş fi rupt şi-acum mă doare.

Mai bine să le-admir, real şi-n vis;

Să le iubesc şi-n somn, ca un proscris.

... Iar dac-am locuit în multe case,

Am fost un peregrin ciudat, se pare,

Că m-am mutat ca melcul, peste-o mare

De valuri şi iluzii de mătase.

De-au fost urâte sau de-au fost frumoase,

Mi le-am privit cu ciudă şi mirare,

Dar trebuia să stau, fără scăpare,

Chiar între pulpele miraculoase

De beciuri sau mansarde scorojite,

Sau mai lucioase, poate într-un bloc,

De care, sincer, n-am avut noroc...

Iar casele, în viaţă,-s doar clipite.

Şi să nu pier, năuc, în vreun diluviu

O vilă îmi comand chiar lui Vitruviu.

Nu aflu cerul, pe pământ, cu mine

Sunt rătăcit sau poate doar lucid

Şi viaţa, tinereţea le desfid,

În clipe goale şi în clipe pline.

Şi nu e om să mă-nţeleagă bine

Şi chiar de-ar fi, îl bănuiesc perfid,

Sufletul nu mai vreau să mi-l deschid

Că nu-i mai cred pe toţi sunt oarecine.

Iar adevărul îl prefer minciună,

Îl cred oricând, că m-am cam săturat,

Să cântăresc, să judec şi să bat

Un câmp ce-i semănat cu mătrăgună

Ce mă sufocă, vrea să mă ucidă;

Nu-i nimeni iadul, raiul să-mi deschidă.

În nebunie, zac ca-ntr-o cetate,

Nu pot să ies din ea cu niciun chip;

Prin ziduri nu lumina îmi răzbate,

Doar moartea îmi mai cântă: cip-cirip.

Obsesia e una din amante,

Din când în când, mai scap de ea, cu greu,

Că i-am promis un pumn de diamante,

Pe care-am să le-arunc în heleşteu.

De mă mai vizitează; ştie bine,

Că n-am să fug cu ea, rămân aici,

Că m-am obişnuit între sextine,

De mi-ar fi trupul scărmănat de bici.

Şi într-o zi, am s-o gonesc, promit,

Că nu mă las nicicum ademenit.