Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Centenar Mircea Eliade

        

Reîntoarcerile scriitorului

 

E posibil ca o sintagmă precum cea formulată și aleasă de noi drept titlu sintetic al prezentului  articol, să nu se dovedească întrutotul potrivită pentru a cuprinde și exprima, prin sfera ei semantică, ceea ce conținutul textului nostru și-a propus să comunice. Folosirea cuvântului „reîntoarcerile” s-ar părea să fie improprie lexical, într-un caz în care se poate afirma și dovedi că scriitorul și savantul Mircea Eliade a fost mereu acasă, în țara sa natală, de unde afectiv, cultural-spiritual n-a fost plecat niciodată. Realizăm o astfel de realitate cu atât mai mult, cu cât până în vara acestui an 2007, an al aniversării centenarului nașterii lui Mircea Eliade, cultura românească a recuperat și integrat între valorile sale perene cvasitotalitatea scrierilor prozatorului, eseistului, filosofului, savantului, dar și o extrem de bogată corespondență a sa.

Începând cu anii ’30 ai trecutului secol XX, scrierile tânărului Mircea Eliade au constituit prezențe vii, active în conștiința succesivelor generații de cititori, receptate cu promptitudine și maxim interes, ca valori semnificative în peisajul literar-cultural-autohton, de critica de întâmpinare dintre anii 1930-1944, în numeroase și importante publicații. Inclusiv în revista craioveană „Ramuri”, în numărul 3, martie 2007, am reactivat acest lucru în memoria culturală a potențialilor cititori actuali.

Vom reaminti însă, neapărat, în acest context că debutul editorial al lui Mircea Eliade s-a produs cu romanul „Isabel și apele diavolului”, apărut la București în anul 1930, când tânărul scriitor se afla (1929-1931) la studii în India, iar acest debut a fost considerat, în bună măsură, de critica de întâmpinare a momentului drept un moment literar. Și încă: „Ziarele de luni, 24 aprilie 1933, anunțau apariția romanului „Maitrey” la Editura Națională din București. Datat ianuarie – februarie 1933, romanul redactat între 26 decembrie 1932 și 15 februarie 1933, potrivit unei însemnări a autorului, făcută cu creionul pe ultima pagină a manuscrisului, a fost prezentat pentru Premiul Tekirghiol – Eforie (un premiu literar de mare prestigiu în acei ani.)

Juriul alcătuit din George Călinescu, Șerban Cioculescu, Perpessicius, Cezar Petrescu și Mihail Ralea, întrunit în seara de 14 martie 1933 la Cultura Națională, a acordat premiul de 20.000 lei lui Mircea Eliade, ales din cele 50 de lucrări primite. Manuscrisul original se afla depus la Biblioteca Centrală Universitară, unde a ars, alături de alte opere ale lui Eliade, la 22 decembrie 1989. Cu mai bine  de un deceniu în urmă, am fotografiat câteva pagini și am confruntat întregul manuscris cu edițiile succesive ale cărții (prima dintre ele tipărită în 3000 de exemplare, cea de-a 9-a (1991) având un tiraj de 100000). În ultimii cinci ani au mai apărut câteva ediții – totalizând peste 300.000 de exemplare.

Romanul lui Mircea Eliade a fost tradus  în numeroase limbi: italiană (1945), germană (1948), franceză (1950), spaniolă (1951), portugheză (1961), cehă (1988), slovacă (1988), poloneză (1988), bulgară (1989), engleză (1994).

Am citat din cartea alcătuită de istoricul literar Mircea Handoca, pag. 72-73, intitulată „Pe urmele lui Mircea Eliade” (Editura Petru Maior, Târgu Mureș, 1996).

În bogata bibliografie consacrată lui Mircea Eliade, în țară, în ultimii 40 de ani, împrejurările - la care vom reveni – au făcut ca istoricul literar numit să se dovedească cel mai perseverent și prodigios bio-bibliograf al scriitorului și savantului. Savant devenit  de reputație cu adevărat internațională, din anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, în calitatea sa de profesor de istoria religiilor la Universitatea Sorbona din Paris, iar din anul 1956 până la moartea sa în 1986 la Universitatea din Chicago, invitat deseori să susțină conferințe, să participe la simpozioane în trei continente, în prestigioase centre universitare. Savant prin studiile și cărțile despre mituri, despre ideile și credințele religioase.

În anul 1991, am putut citi pentru prima dată în întregime „memoriile - amintirile” lui Mircea Eliade, în cele două volume cu titlul „Memorii” (1907 - 1960) apărute atunci la Editura Humanitas, „Ediție îngrijită și Cuvânt înainte; Notă asupra Ediției” de Mircea Handoca. Istoricul literar se îngrijea de această ediție publicată în cele două volume în țară după ce timp de peste două decenii a cercetat și publicat texte de și despre marele scriitor și savant.

Transcriem, în continuarea celui menționat deja, alte titluri ale unor cărți alcătuite de  Mircea Handoca în decursul anilor: Mircea Eliade – contribuții bio-bibliografice (editată de Societatea Literară „Relief Românesc”, 1980) (Nu putem să nu reamintim, fiind vorba de apariții editoriale de referință, importantul volum al lui Adrian Manino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1980).

Apoi alte lucrări datorate lui Mircea Handoca: Mircea Eliade – viața și opera, Editura Minerva 1992, carte despre care istoricul literar mărturisește undeva că a apărut „după o așteptare de un deceniu”; Mircea Eliade – Bibliografie (a operei scriitorului și savantului), Editura „Jurnalul Literar”, 1997; Mircea Eliade – Bibliografie Vol. 2 – Receptare critică, ibidem, 1998.

După cum indică bibliografia, ultimele cărți ale scriitorului, publicate în țară în perioada în care acesta îndeplinea misiunea de atașat cultural la Legația României de la Lisabona, sunt cele două volume de eseuri, Comentarii la Legenda Meșterului Manole, și respectiv, Insula lui Euthanasius, ambele apărute la București în același an, 1943. Și tot în acel moment, în ani de război, se publică a V-a ediție a romanului „Maitrey”. Apare tot în 1943, dar la Madrid, volumul (broșura?, 95 pag.) Los Rumanos, Breviario – historico, purtând semnătura lui Mircea Eliade.

Receptarea celor două noi volume de eseuri ale încă tânărului scriitor, eseist (36 de ani) se dovedește ca și în cazurile anterioare, fiind inserate   recenzii, cronici, informații în pagini ale unor publicații cultural-literare, ori ale unor cotidiane începând cu articolul din ziarul „Viața”, din 13 martie  1943, până la cronica semnată de Petru Comarnescu în „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 4 aprilie 1944...

Ultima prezență, de câteva zile doar, în țară, în speță numai în București, a avut loc în august 1942. Scriitorul rememorează momente și trăiri din timpul acestei prezențe, în „Memorii”, vol. II, pag. 66-68, din care cităm: „Acea săptămână petrecută la București mi-a rămas în amintire ca un vis melancolic străbătut de coșmaruri. Și totuși nu puteam bănui atunci că în afară de Corina și Sorin – nu-mi voi revedea familia, nici țara, nici majoritatea prietenilor, iar biblioteca, manuscrisele și dosarele cu note și corespondență îmi vor rămâne inaccesibile, păstrate în podul caselor în care au locuit de-a lungul anilor părinții și Corina.”

Să vedem însă și cum este întâmpinat în țară, la București, de către un congener și concitadin, publicistul Oscar Lemnaru (n. 1907, București – m. 1968, Buc.), imediat după evenimentele din 23 august 1944, când scriitorul se afla încă la Lisabona. Oscar Lemnaru publică în data de 3 septembrie 1944, în ziarul „Dreptatea”, articolul „Perna cu ace”, în care îi demască drept dușmani ai poporului și le atribuie vini ce nu le aparțin tinerilor scriitori și publiciști, în ordinea în care îi numește, Mircea Eliade, Emil Cioran, Paul Sterian, Horia Stamatu, Arșavir Acterian. Atacurile sunt întețite sub semnătura aceluiași publicist Oscar Lemnaru. Iată titlurile altor șase astfel de articole: „Mircea Eliade” („Dreptatea”, 28.09.1944); „Criterionul, leagănul obscurantismului” („Dreptatea”, 4.10.1944); „Se reîntoarce în țară” („Dreptatea”, 11.10.1944), articol din care cităm: „Mircea Eliade vrea să se reîntoarcă în țară. Firește că noi nu-l putem opri, dar nici „bun venit” nu-i putem spune pentru o mie de binecuvântate motive (...)”. Mai rare, atacurile și învinuirile exprimate vehement de Oscar Lemnaru continuă însă cu articole ca: „Recitind cărțile tinerei generații” („Dreptatea nouă”, 23 ian. 1946); „Mircea Eliade” - articol din care, de asemenea, e nevoie să cităm: „Dintre vinovații care au supraviețuit acestei uriașe încleștări, voită și de ei, pe Mircea Eliade îl socotesc drept răspunzător pentru acțiunea de contaminare a tineretului, căruia i-a fost mentor”; „Anticarii și cărțile interzise” („Dreptatea nouă”, 4 noiembrie 1947), articol din care, iarăși, cităm: „Ieri am văzut pe Bulevardul Elisabeta volu­me semnate de Mircea Eliade și Emil Cioran (subl. mea., M.M.) (...) Nu cred că e drept ca ideile lor să fie răspândite, fie chiar prin cărți care nu circulă prin librării, dar care pot fi văzute prin vitrinele sau rafturile anticarilor (...) Să li se interzică  anticarilor răspândirea unor lucrări semnate de autori infami. Chiar când aceste cărți tratează teme literare, ele sunt totuși primejdioase, pentru că sunt impregnate într-un misticism cețos, întunecat, de natură să încurce mințile, să tulbure conștiințele, să degradeze sufletele.”

Să considerăm astfel de articole, fie și prin  ricoșeu, într-un anumit fel, semnale ale revenirii în țară, în acei ani a lui Mircea Eliade, dar și Emil Cioran? Stranie alegație! Dar... Memento... et cogito!

Relativ recent, ni s-a oferit și o lucrare monumentală și de mare relevanță pentru cultura noastră: Enciclopedia Exilului Literar Românesc, 1945-1989 de Florin Manolescu (Editura Compania, București, 2003, 800 pag.) și, tot recent, istoricul Florin Țurcanu a publicat volumul monografic Mircea Eliade. Le prisonnier l’histoire (Edition de Decouverte, Paris, 2003, 540 pag.), carte cu promptitudine tradusă în românește de Monica Anghel și Dragoș Dudu, cu titlul transpus întocmai, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, apărută la Editura Humanitas. Din lucrarea  alcătuită de Florin Manolescu m-am  edificat pe deplin  asupra unei publicații precum „Glasul patriei”, publicație pe care n-am avut prilejul să o citesc, dar de care am luat cunoștință prin revista săptămânală Contemporanul, în 1962 – memoria culturală nu mă-nșeală încă – an în primăvara căruia am citit un articol semnat de Nichifor  Crainic, poet de care știam atunci câte ceva, chiar și ceva versuri, iar sub semnătura poetului mențiunea că articolul era reprodus din publicația „Glasul patriei”, despre care auzeam prima dată.

Din lucrarea lui Florin Manolescu am aflat, de asemenea, că în anii ’60, Nichifor Crainic publicase un articol în „Glasul patriei”, cu atacuri politice împotriva lui Mircea Eliade. Și tot din sursa citată m-am edificat pe deplin asupra faptului că astfel erau prezente în paginile unor publicații ale românilor din exil, semnate spre pildă de publiciști și scriitori exilați, precum, bunăoară, Eugen Lozovan ori Mihai Fărcășanu, cuprinși și ei în articole  ce le sunt consacrate în Enciclopedia Exilului Literar...

În cartea sa,  Pe urmele lui Mircea Eliade, din 1996, Mircea Handoca publică in extenso, textul a două scrisori, inedite până atunci, adresate  de scriitor, stabilit la Paris din 16 septembrie 1945, părinților săi aflați la București. Prima scrisoare este din data de 19 iunie 1946 (pag. 145-146), iar cea de a doua, din data de 9 martie 1948 (pag. 150). După textul  celei din urmă, istoricul literar, în cunoștință deplină de cauză, precizează: „Niciuna din epistolele fiului rătăcitor nu va ajunge la destinație în perioada 1948-1965. Cu Securitatea din România nu te puteai juca!” (pag. 150). Un adevăr crâncen, dar incontestabil, exprimat de istoricul literar numit.

În anul 1958 însă, Mircea Eliade a revenit, s-a reîntors, într-un mod anume, în țară, la București, împreună cu Emil Cioran. Actrița Marietta Sadova a introdus clandestin – așa se considera atunci de către regimul totalitar comunist –  în țară, în capitala Republicii Populare Române, două cărți editate la Paris: romanul Foret interdite,  de Mircea Eliade si volumul  La tentation d’exister,  de Emil Cioran. Ambele au apărut la renumita editură Gallimard în 1955 și, respectiv, 1956. Romanul lui Mircea Eliade, precum întreaga sa operă literară, a fost scris în limba română, la Paris, între anii 1949 și 1954, cu titlul „Noaptea de Sânziene”, iar traducerea în limba franceză se datorează lui Alain Guillermou. În limba română, romanul va apărea tot la Paris, în 1971, iar în țară abia în 1991, în Colecția „Biblioteca pentru toți”, e drept că într-un tiraj de peste 100000 de exemplare.

Romanul lui Mircea Eliade și volumul lui Emil Cioran au constituit, în 1958, una din cauzele arestării și anchetării succesive și trimiterii în fața instanțelor de către Securitate, apoi în infernul torturant al închisorilor regimului totalitar comunist, a unor intelectuali de marcă ai țării, în număr de 25, numit „lotul mistico-legionar” Constantin Noica – Dinu Pillat. Printre cei arestați și anchetați prin tortură, alături de cei doi: Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al. George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Remus Niculescu, Iacov Noica, Theodor Enescu, N. Steinhardt, dar și femeile Marietta Sadova, Simona   Caracas, dr. Anca Ionescu.

Din perspectiva anului 2007, când se împlinesc și patru decenii de la începutul reîntoarcerii în țară a lui Mircea Eliade, prin opera sa, e necesar să reconstituim contextul în care s-a produs această reîntoarcere, care pentru cei care au „proiectat-o”, într-un regim dirijist și  de strictă supraveghere a oricărui fapt – inclusiv în domeniul culturii, în sens larg, ceea ce incumbă și un caracter ideologic și politic. Detalierile, disocierile, clasificările se cer formulate și exprimate cu claritate.

Reîntoarcerea lui Mircea Eliade, chiar și într-un asemenea context social-politic și cultural, a fost una benefică, stimulatoare pentru cultura noastră în ansamblul său. Iar intelectualii angrenați într-un astfel de proces s-au înscris în demersurile lor interpretative în sfera specificității actului de creație, într-un regim politic rămas totalitar, discreționar. Ne întemeiem afirmând cele de mai sus, în bună măsură și pe lectura studioasă a celor 52 de scrisori de la Mircea Eliade trimise universitarului, criticului și istoricului literar de probitatea profesională și morală a lui Dumitru Micu, scrisori primite între anii 1968 – 1980 și publicate în cursul anului 1993, în revista „Caiete critice”. La setul de 11 scrisori adresate de Mircea Eliade, între anii 1968-1970, Elenei Beram, redactor la Editura  pentru Literatură (EPL), București, scrisori publicate tot în cursul anului 1993, în revista Manuscriptum, Anul XXIV, nr. 1-4 (90-93).

Din sumedenia de exemple, extrase din multiple surse, care ilustrează „meandrele” prin care a trebuit să treacă procesul de receptare a operei scriitorului și savantului, în țara din acei ani – devenită Republica Socialistă România – „meandre” impuse de factorii ideologici, politici decizionali, mă opresc, deocamdată, la citarea a trei pasaje, din scrisoarea datată „11 februarie 1970”, adresată d-nei Elena Beram: „Mulțumiri pentru scrisoarea din 24 ianuarie, atât de bogată în vești. Păcat că nu toate sunt de natură să mă bucure... Am scris chiar azi d-lui Ioanichie Olteanu, rugându-l să vă mențină redactoră responsabilă și pentru celelalte volume (Scrisesem în aceleași sens și d-lui Lucian Cursaru, dar n-am primit încă nici un răspuns). Sper că măcar această dorință a „autorului” să fie luată în considerație...

Sunt puțin dezamăgit de cum se desfășoară „neintrarea” mea în literatura română. Nu știu dacă și a doua parte a ediției Maitrey a fost distribuită în librării. Știu, însă, că La țigănci n-a apărut încă – deși nu înțeleg de ce. (...)

În orice caz, așa cum merg lucrurile, nu cred că retipărirea volumelor de eseuri și a celorlalte romane e dorită de Editură. Deci, avem timp destul de editat și de făcut planuri p[en]t[ru] un viitor mai îndepărtat.“

Și totuși, în acest punct, se cere să reproducem din nou un pasaj din Memorii, vol II, în care scriitorul rememorează momente din ultima sa prezență în țară, la București, în august 1942: „Rămâneam cât puteam mai mult în biroul meu din Strada Palade (punând la punct articolele care au constituit volumașul Mitul Reîntegrării) sau cu membrii familiei” (op. cit., pag. 67).

Al treilea pasaj dintr-o altă scrisoare către d-na Elena Beram, datată „15 iulie 1968”: „Am scris d-lor D. Micu și S. Alexandrescu, sugerându-le să nu-mi trimeată, spre revizie, dactiloscriptele și nici șpaltele: eu voi fi, toată vara și până pe la 15 oct[ombrie], tot pe drumuri, în trei continente și pachetele cu corecturi ar risca să se rătăcească. Mă încred cu totul în acribia și discernământul editorilor și al redactoarei de carte.”

Într-adevăr, încrederea scriitorului la această reîntoarcere în țară prin opera sa, exclusă, interzisă din și în cultura autohtonă timp de peste două decenii de către autoritățile aceluiași regim totalitar comunist, încrederea reputatului scriitor în cei doi universitari și critici literari s-a dovedit întrutotul îndreptățită. La apariția, cu întârziere, a ambelor cărți, purtând însă imprimate pe foile de titlu anul 1969 și pe aceleași foi de titlu, în cazul primei cărți, conținând romanele Maitrey și Nuntă în cer, se precizează subtitlul operelor, „cu un studiu introductiv de Dumitru Micu“, iar în cazul celei de a doua cărți cu titlul La țigănci și alte povestiri, tot pe foaia de titlu precizarea, „cu un studiu introductiv de Sorin Alexandrescu”. Menționăm, neapărat, că tânărul universitar și criticul literar, de atunci, Sorin Alexandrescu (n. 18 august 1937, București) semna în revista Luceafărul, nr. 10 din 9 martie 1968, articolul Mircea Eliade, scriitor.

Studiul introductiv semnat de universitarul, criticul și istoricul literar Dumitru Micu (n. 8 noiembrie 1928, Bârsa-Sălaj), se intitulează simplu „Introducere”, dar în cele vreo treizeci de pagini criticul și istoricul literar interpretează cele două romane de excelență ale scriitorului într-un mod cu totul adecvat și edificator, încât l-am recitit și-l recitim și azi cu deplin folos. Studiul lui Sorin Alexandrescu, intitulează „Dialectica fantas­ticului”, primul studiu de acest fel despre bogata proză din această tipologie a lui Mircea Eliade, studiu rămas până la ceasul de față de referință, fundamental.

Lector de limbă și literatură română din anul 1969 la Universitatea din Amsterdam din 1974, acesta se stabilește în Olanda, țară care îi va acorda cetățenia și funcționează ca profesor la Universitatea numită.

În anul 1979, la Editura Științifică și Enciclopedică, București, este publicată impunătoarea lucrare „Dicționar cronologic – Literatura română” de aproape 900 de pagini. La pagina 626, din acest Dicționar, primul de o asemenea cuprindere din istoriografia noastră literară, este inserată nota: „Apar, la București, două vol. din creația artistică a lui Mircea Eliade: La țigănci și alte povestiri și Maitrey. Nuntă în cer (cu un studiu introductiv de Dumitru Micu).”

 

Nr. x/200x
Strepezeli și strapazane
de Nicolae Prelipceanu

Dinu Flămând
de Adrian Popescu

Festivalul Național de Literatură Sensul iubirii la cea de-a XII-a ediție
Ioana Dinulescu

Din Jurnal (1995)
de Gabriel Dimisianu

Ultimul metafizician
de Ionel Bușe

Dimoviana (IV)
de Dan Cristea

Poeme
de Ioana DINULESCU

Râsul, tristețea și scena
de Gabriel Coșoveanu

În căutarea puterii
de Dania-Ariana Moisa

Textul ca „luminare“
de Gabriela Gheorghișor

Un roman familial
de Bucur Demetrian

Astăzi, despre cărțile de înțelepciune
de Ioan Lascu

D-ale carnavalului literaturii
de Paul Aretzu

Un roman caleidoscopic
de Petre CIOBANU

„Patriarhul“ și memoria culturală
de Ștefan VLĂDUȚESCU

Centenar Mircea Eliade

De ce să epilăm spre Vest
de Mircea GHIȚULESCU

Poeme
de Javier Bozalongo

Amandament la Zorba plăsmuitul (II)
de Maria - Gabriela CONSTANTIN

Poeme
de Olga ȘTEFAN

Poeme
de Andrei NOVAC

Relatare despre moartea mea
de Gabriel Chifu

Tradiție și originalitate
de Nicolae BALOTĂ

Kirillovnele
de Marina Țvetaieva

Cea de-a 60-a EDIȚIE A FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE FILM DE LA CANNES
Marc CHAMBOST și Cornelia CIOLAC

Ion BARBU:
de Mirela GIURA

Arte parțiale
de Horia Gârbea

Poeme
de Elisabeta PREDA

Carnet plastic
de Ema Mărculescu și Constantin Urucu

Motive ale poeziei victoriene
de Victor Olaru

Lumini de neocolit ajunse urgențe
de Henri ZALIS

Rezistența la enclavizare
de Florea MIU

Mirabila natură umană
de Paul ARETZU

Vocație poetică și ființă creatoare
de Mircea MOISA

„Clocotrism“ feminin
de Petre CIOBANU

Pictorul Ioan MIREA

Poeme
de Petruț PÂRVESCU

Poeme
de Cristian-Liviu BURADA

Este vreme…
de Daria DALIN

La vie en rose
de Valentin DASCĂLU

Animalul totemic în povestirile „ Șarpele“ de Mircea Eliade și „Lostrița” de Vasile Voiculescu
de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Iubire și lege morală. Suferințele tânărului Werther(III)
de Ion MILITARU

Serghei ESENIN (1895 – 1925)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

© 2007 Revista Ramuri