Mă întorc în timp, în pofida anilor fugitori, să-mi refac în minte imaginea fizică şi spirituală a unui fost însemnat universitar şi scriitor craiovean, cu care am fost coleg în catedre diferite, la Facultatea de Filologie a Universităţii de aici.

Este vorba despre Eugen Negrici, pe care îl salut şi îl felicit pentru reuşita schimbării prefixului cu cifra fatidică 7, o cifră cosmică şi benefică.

A fost stimat şi iubit de colegi şi de studenţi ca profesor, dar şi în postura de decan neconvenţional. Fire de boem, nu se lăsa lesne constrâns în corsetele comuniste. Eugen Negrici era un rafinat admirator al frumosului existenţial, iar, ca stilist, şi al esteticii limbii şi literaturii române. Nici frumosul feminin nu-l lăsa indiferent.

Cu permanentul lui zâmbet uşor zeflemist, dar cu ştaif, putea produce un oarecare disconfort preopinentului, însă prin inteligenţa şi bogatele sale lecturi bine asimilate îl determina să-i dea Cezarului ce-i al Cezarului, în cele din urmă. Nu ştiu să fi provocat vreun conflict ireparabil cu colegii sau studenţii. Aceştia din urmă îl idolatrizau şi-l venerau fără rezerve.

Îmi vine în minte o secvenţă întâmplată prin anii ’80, la practica agricolă de la viile IAS-ului din Şimian. Auzind că va veni să ne schimbe şi Eugen Negrici, un grup de fete au exultat de bucurie: Auziţi fetelor, vine şi Negrici! Ura! E un tip bine şi foarte deştept pe deasupra!

Inspira, după cum se ştie, respect, dar nici umbră de teamă. Era profesorul model, apropiat de studenţi, care se impunea prin ştiinţa sa de carte şi prin scrierile lui recunoscute. Deja publicase: Antim. Logos şi personalitate (1971), Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin (1972), Expresivitatea involuntară (1977), Figura spiritului creator (1978), Imanenţa literaturii (1981). Cărţi bine primite de critică, originale şi expresive, care au impus în literatura română câteva sintagme cunoscute, devenite proverbiale.

A fost, într-o vreme, coordonatorul de drept al colectivului de cercetare în domeniul literaturii. Nu se încumeta să întocmească rapoartele periodice. Fără să-mi arog vreun merit anume, m-am înhămat eu la această corvoadă anostă. M-a acceptat şi m-a sprijinit în elaborarea cercetării personale. La o comunicare prezentată într-o sesiune, m-a remarcat, dar mi-a făcut şi unele observaţii referitoare la tenta uşor jurnalistică a textului meu. În pofida acestui neajuns corectibil, m-a îndemnat chiar să scriu o carte pe această temă. Era vorba de proza de călătorie a lui Radu Tudoran.

Când am publicat prima carte de poeme, m-a consiliat cu privire la critica făcută pentru că volumul meu a fost introdus la pachet pentru vânzare, fără ştiinţa mea. Mi-a spus că deveneam astfel o persoană publică şi trebuie să mă aştept la reacţii din cele mai diverse.

Amintirile ce mă leagă de inegalabilul coleg, Eugen Negrici, sunt cu mult mai multe decât spaţiul limitat al paginii de revistă. Plecând el la Bucureşti, în acord cu zisele lui Caragiale, că în Craiova nu se vine, ci se pleacă, Facultatea, Universitatea şi Oraşul Banilor au pierdut, iată, al câtelea om de seamă, în favoarea Bucureştiului. L-am reîntâlnit în noiembrie, anul trecut, la trista despărţire de bunul coleg şi prieten, Marin Beşteliu.

Timpul i-a pus şi lui în plete flori de nea, dar n-a reuşit să-i obnubileze licărul inteligenţei din ochi şi zâmbetul specific de pe buze. Te salut, Pucule, îţi urez mulţi ani sănătoşi şi rodnici, iar spiritul ales să-ţi rămână etern tânăr!