În preafericita memorie a cinci călugăriţe franciscane

şi dimineaţa zilei de 7 decembrie 1875.

Tu mie îndurare,

Stăpâne Doamne! Viaţa şi pâinea noastră o porţi;

Tărâm al lumii, Domn peste mare;

Domn peste vii şi morţi;

Ai legat în mine vene şi oase şi carnea înnodată,

Apoi aproape ai desfăcut, întru spaimă,

Creaţia ta: şi din nou îmi eşti haină?

Simt degetul tău, te aflu încă o dată.

Da, am spus,

Sub biciul sfâşiind şi fulgerare;

M-ai auzit mai adevărat decât limba mărturisind nespus

Groaza de tine, Hristoase, Dumnezeule mare;

Ştii zidurile, ora şi noaptea lângă altar:

Vârtejul unei inimi ce ai străbătut-o, călcând-o în picioare

Atât de adânc sub înalt de cutremurare:

Şi de zbucium pântecul arde închingat iar şi iar.

3.

Mânia feţei sale

Înaintea mea, infernul bubuind

Îndărăt, unde, unde să găseşti, unde o cale?

Într-o învolburare de aripi în acest răstimp

Cu izbucnirea inimii către inima cuminecăturii m-am aruncat.

Pot să spun că ai aripi de porumbel, inima mea,

Simţul unui porumbel călător neînfricoşat,

Pentru a te învăpăia de la flacără la flacără,

de la har la har înălţându-te aşa.

Sunt lin trecut prin sită

Într-o nisiparniţă – lipit de zidul tare,

Dar minat de o mişcare,

O trecere, ce se înghesuie, tălăzuieşte prăbuşită;

În cumpănă către oglindă, neclintit ca apa dintr-o fântână,

Dar legat mereu de întregul căii ce din înalt în jos

Vine pe doborâte pripoare de munte, o vână

A făgăduielii Evangheliei, sarcină, poruncă, dar al lui Hristos.

Mâna mea înalţă un sărut

Stelelor risipite, cuceritoarei lumini stelare

Ce aduce din el neîncetare

De adieri; şi gloria tunetului în mine o mut;

Înalţ un sărut vestului cu pete de prună goldană,

Pentru că dacă e sub a lumii minune

Taina sa trebuie să ne fie băutură şi cană,

Şi-l întâmpin şi binecuvântez când el vine să mă adune.

6.

Nu din fericirea sa viu

Ţâşneşte constrângerea simţită afară,

Nu întâi din cer (şi puţini o ştiu)

Lovitura de graţie coboară –

Lovitură şi constrângere de stele şi furtuni date,

Prin care vina e înăbuşită, inimile se topesc inundate –

Dar aceasta călăreşte vremea ca al râului călărit

(Şi aici credinciosul şovăie, necredinciosul născoceşte rătăcit.)

Din ziua în care s-a arătat la faţă

În Galileea, taina e dată;

De la cald aşezatul mormânt la umbra unui sân în viaţă;

Iesle, genunchi de fată;

Aprigile, istovitoarele Patimi şi groaznica sudoare;

De acolo vine liberarea, acolo s-a desăvârşit,

Deşi presimţită, deşi în puternică revărsare –

De unde nimeni nu ar fi ştiut, doar inima în impas silnicit.

Cu el aceasta s-a înfăţişat!

Oh, ne biciuim cu cel mai bun sau mai rău

Ultim cuvânt! Cum în gură un luxuriant-pluşat

Caper de porumbar face să izbucnească miezul său,

Ţâşneşte. Şuvoi în om, şi făptura i-o umple dulce sau amar,

Aici deci, cei din urmă sau cei dintâi se îndreaptă

Către Hristos, la picioarele sale întru Calvar,

Nicicând întrebaţi dacă sunt destinaţi, dacă vor ori dacă sunt preveniţi de Faptă.

Fii printre oameni venerat,

Doamne în Sfântă Treime;

Sfâşie-l în bârlogul lui pe îndărătnicul revoltat,

Prin naufragiu şi furtună, pe om şi relele sale mulţime.

Dincolo de vorbire şi limbă blând peste măsură,

Tu eşti fulger şi dragoste, te-am găsit, ger şi căldură;

Tată şi mângâiere a inimii smulsă de tine,

Ai tainice coborâri şi atunci năvalnic mila ta vine.

Pe nicovală în dangăt

Şi ardere, forjează-ţi în el puterea de voinţă,

Sau mai degrabă, degrabă, ca primăvara din treacăt

Străpunge-l până la capăt, topeşte-l, dar stăpân lui fiinţă

Fii fără veste, ca odinioară lui Pavel sub fulgerare,

Sau lui Augustin, întârziind dibaci sub răbdare,

Adună-ţi îndurarea în noi toţi, peste noi toţi fii lege,

Veşnic venerat, veşnic venerat, Rege.

Partea a doua

„Găsiţi-mi o sabie; găsiţi-mi patina

Sau şina; flacără, colţ de câine sau talaz!” –

Bate moartea tocsinul,

Şi furtunile o glorifică pas cu pas.

Dar noi visăm că suntem înrădăcinaţi în pământ, – Ţărână!

Sub ochii noştri carnea cade şi, deşi floare

La fel celorlalte, unduind pe pajişte, uitarea ne îngână,

Uităm de acra coasă şi de brăzdarul purtând întunecare.

Sâmbătă, din Bremen au plecat în larg cei

Împreună către al Americii prund,

Marinari şi imigranţi, bărbaţi şi femei;

Două sute de suflete numărate rotund.

O, Tată, cum să ghicească, fără ca sub aripile tale să le iei,

Că ţintă aveau înecul pentru a patra parte din ei;

Totuşi, faţa ta din taină şi rodul binecuvântării, zale

Nu le era şi boltă? Şi nu-i lega nemărginirea inelelor milei tale?

Săgetează prin al zăpezilor prăpăd,

Aruncând limanul îndărăt,

Vasul Deutschland, în duminica asta; iar cerul rămâne fără schimbare,

Căci nemărginit aerul e neîndurare,

Şi marea-i cremene fulguitoare, neagră spinare, în suflul neiertând

Al vântoasei, situat la est-nord-est, în blestematul cart de vânt;

Metalică şi albă-de-flacără zăpada-i rotită vârtejitor

Spre noianul care răpeşte copii şi taţi, de văduvie făcător.

Smintit de întunecime, opus vântului

Fu doborât, nu pe un recif ori pe o stâncă,

Ci pe coama nisipului înăbuşitor de adâncă,

Iar noaptea către Kentish Knock îl duse, înlăuntrului

Mării, răvăşindu-i proră şi chilă,

Valurile îi loviră traversa cu plesnituri fără milă,

Şi vele şi compas şi elice şi cârmă au fost

În doliu, neputând să fie urnite, o, cât fără rost!

Speranţa avea părul albit,

Speranţa era în jale mare.

Săpat de lacrimi, cioplit de îngrijorare,

De douăsprezece ore speranţa l-a părăsit.

Cu spaimă noaptea cădea înfăşând lugubra zi

Fără scăpare, şi nicio fuzee, niciun far nu sclipi,

Şi la urmă vieţile erau duse în caier:

Se căţărară pe vergi, scuturaţi, aruncaţi în sălbaticul aer.

Dinspre catarge un om a vrut să scape

Poporul femeilor din acest iad,

Cu o funie împrejuru-i, peste sfâşierea de ape,

Cel bun în moarte a fost aruncat,

Deşi cu piept încercat şi grea a muşchilor împletitură:

Se spune că legănat ore în şir îl văzură

Printre pietre cu lână de spumă. Ce putea oare

Împotriva năvalei de fântâni ale potopului nimicitoare?

Cu frigul lui Dumnezeu luptară,

Neputincioşi, prăbuşindu-se pe punte

Striviţi, rostogoliţi în a apelor gheară,

Cu vuietul mării peste epavă oriunde.

Noaptea răsbubuieşte în inima frântă, în asurzitoarea gloată,

Cu urletele copiilor, cu tânguirea femeilor necurmată,

Până când o leoaică se urcă să lupte cu larma nebună,

O profetesă înfrânând zbuciumul, o limbă feciorelnică răsună.

Ah, lovită în alcovul tău de oase!

Răsturnată sub aleasa arsură,

Amuţeşte, tu singură aici, ţîşnitură

De cuvinte – inimă, mamă din adânc de făptură.

Ştii totuşi să rosteşti adevărul, tu îndărătnic mal

Al răului. Cum, lacrimi? Lacrimi, avânt de madrigal!

Petrecere veşnică şi râu al tinereţii, pentru cine

E cheful acesta? Binele ce-l ai acolo îţi aparţine?

Soră, o soră ce cheamă

Un povăţuitor, povăţuitorul ei şi al meu!

Şi la bord valurile gâfâie, aleargă răsucite, fără vamă;

Nepotolita, arzânda saramură, hărţuieşte mereu,

Orbind-o; dar ea în măcinarea apelor vede doar sacre veşti.

Dezlănţuindu-se-n ele se înalţă către urechile dumnezeieşti.

Şi chemarea către oameni a călugăriţei ca de pe un munte

A călărit zbieretul furtunii, împingându-i să îl înfrunte.

Era prima dintre cele cinci călugăriţe dintr-o comunitate

Mănăstirească având colţuri la scufie.

O, Deutschland, de două ori deznădăjduit nume!

O, departe de bine tu, lume!

Dar Gertrude, acest crin, şi Luther sunt din aceeaşi cetate,

Crinul lui Hristos şi bestia din pădurea pustie:

Din zorii vieţii zorii ca traşi în abis rămân,

Abel e fratele lui Cain şi au supt din acelaşi sân.

Urâte pentru iubirea ce le era legământ,

Izgonite din ţara naşterii lor,

Rinul se lepădă de ele, Tamisa le pregătea omor;

Resac, zăpadă, fluviu şi pământ

Scrâşneau: dar tu eşti deasupra, Constelaţie de rai;

Mâinile tale cântăreau, preţuiau descătuşând,

Tu, torturată mărturie. Şi acolo vedeai

Fulgii vijeliei ca flori de pergamente făcute sul toate

– ploaie de crini – peste cer presărate.

Cinci! Verdict şi emblemă

Şi cifră a patimilor lui Hristos.

Vedeţi bine, marcată-i de mâna omului o gemă,

Şi cuvântul e al jertfei prisos.

Dar pe cei aleşi el însuşi pune pecete stacojiu-fumegândă,

De el răpiţi înainte de vreme, preţuită dobândă,

Stigmat, semnal, floare cu cinci petale, mir

Ce însemnează lâna mielului şi înroşeşte zăpada din trandafir.

Frate Francisc, bucuria să-ţi coboare-n soartă,

Ce a atras Viaţa grabnic moartă;

Cu nodurile cuielor în tine, a suliţei firidă,

Însemnul de dragoste răstignită,

Sigiliul venirii sale serafice! Şi aceste fiice ale tale,

Protecţia şi mândria ta în cinci vieţi, cinci petale,

Surori sigilate în ape de hău,

Pentru a se îmbăia în aurul căzut din mâna sa,

respirând pretutindenea focului său.

Departe în apusul desfătător,

În Ţara Galilor pe o colină de păstor,

Eram în pace sub o învelitoare de casă,

Iar ele pradă acoperişului de vântoasă;

La aerul negru, la brizanţi, la bezna printre fulgi căzătoare,

La mulţimea pierdută ce se agăţa şi da înapoi.

Ea striga: „Hristoase, Hristoase, repede vino la noi!”

Crucea pentru ea o cheamă, Hristos pentru ea, botezându-şi

Bine suprem cea mai nepotolită neîndurare.

Ce voia să spună? Majestate,

Respiră-mă, arhi-Suflu, originar ţel!

E în ea dragostea să-i fie iubitului la fel?

Respiră-mă, trup al morţii încântate!

Deci aveau un alt gând acei oameni care te-au trezit

La Ghenizaret cu „Pierim!” în a furtunii vreme,

Sau coroana atunci vru ea să o cheme,

Aprigă să ajungă la mângâiere prin încaierul dezlănţuit?

Căci pentru ospăţul inimii iară,

Cenuşiile ugere îmbrăţişate de pământ

Plutesc în mai plecând şi lăsând

Ceruri de un albastru de gaiţă să apară!

Înălţimi pulsând azuriu, şi albă dogoare,

Sau tu, şi mai înaltă noapte apoi,

Cu foc de caliciu şi Cale Lactee cu falene moi,

Care e, după măsura voastră, cerul dorinţei, comoară nicicând

Câştigată de văz, de neghicit, deşi cuvânt?

Dar nu, nu era aceasta.

E hărţuiala, huruitul căruţei, vasta

Lucrare a timpului, părinţii ce invită la potolire

O inimă cu lacrimile durerii în clocotire,

Nu primejdia, nu electrica oroare; şi găseşte în plus

Că a Patimilor chemare e dezmierdătoare nespus,

în rugăciunea-n ascuns:

Alta, deduc, a fost măsura pe care a luat-o din a minţii apăsare,

Cu huietul vântului şi balaurii mării pustiitoare.

Dar cum îmi merge... Acolo daţi-mi un loc şi mie:

Întindeţi-mi mâna... Grăbeşte-te, închipuire.

Vă loveşte vederea lui întrezărită în fără fire?

Acest lucru pe care ea... Acum se arătase

Învăţătorul însuşi, Hristos, Regele, Temelie.

El va lecui chinurile în care el o aruncase;

Să judece viii şi morţii, să înfăptuiască deplin,

Să se glorifice, el, mândria ei în triumful său,

aici chiar ei destin.

Ah! Acolo se găsea o inimă neasemuită,

Un ochi fără ispită!

Care citi în a nopţii cutremurare,

Despre Cine şi De ce atotştiutoare.

Cum să exprimăm aceasta dacă nu prin el, al cărui prezent şi trecut,

Cer şi pământ, sunt cuvântul său, numele său în exprimare?

Un Simon Petru e sufletul! De rafală bătut,

E tarpeană tărie, dar o suflată de vânt străluminare.

Lumină a inimii, Iisus,

Iisus, fiu al unei fecioare,

După noaptea aceea a urmat ce sărbătoare?

Noapte în care din călugăriţă glorie ţi-ai adus? –

Sărbătoarea unicei femei imaculate.

Aşa cum s-a născut, la fel te-a născut, nouă roade.

A fost aici o inimă în dureri, care gândire s-a zămislit,

Cuvânt, ce te-a auzit şi vegheat pe de-a-ntregul rostit.

Ea pentru tine pentru chin te are,

Pentru răbdare; dar ai milă de ceilalţi! Cere,

Inimă, sângerează dintr-o vână cernită şi mai tare

Pentru cei nespovediţi, rămaşi fără mângâiere,

Nu nemângâiaţi: degetul Providenţei norocos-desfătare,

O, delicateţe de penaj, sânul unei fecioare

Bătând ca să aducă îndărăt bietele oi; acest naufragiu – ei,

bine –

E o recoltă, furtuna strânge grânele pentru tine?

Maestru al făgaşelor, cât eşti de mine preţuit!

Stăpân peste potopul de altădată şi peste căderea anului;

Boltă şi vindecare ale extremităţilor oceanului,

Chingă lui, ghizduri şi zid;

Stăvilind, înăbuşind o minte în vâltoare;

Temei al fiinţei şi granit al ei rând pe rând:

Dumnezeu dincolo de nemărginire, tronând

Îndărătul morţii cu o suverană-grijuliu-tăinuită îndurare.

E împreună cu mila ce întrece

Întregul apelor, e o Arcă de peste undă;

Pentru cel ce ascultă şi zăboveşte în lege

De dragoste, dragostea dincolo de moarte şi beznă alunecă, se afundă;

Vână ce merge să-i caute pe cei de dincolo de rugăciune, îngrădiţi în închisoare,

Suflete din suflul sfârşitului pocăite – cea de pe urmă atestare

A uriaşului nostru în Patimi scufundat şi din nou înălţat,

Hristosul Tatălui milostiv, ce păşirii sale de uragan s-a dat.

Acum născut, nou-născut în lume,

A două naturi tu nume,

Năpustit din ceruri, întrupat într-o inimă, înfăşat într-o fecioară,

Miracol-în-Maria de pară;

Pe tronul lor de trăznet, mijlociu număr din trei!

Nici lumină orbitoare a zilei sfârşitului, nici îmbeznare la venirea sa;

Binevoitor, dar regesc revendicându-i pe cei

Veşnic ai săi; ploaie liberată într-o licărire peste ţinut,

nu fulgerare izbucnind grea.

Doamnă, la poarta noastră eşti,

Sub pragurile noastre de nisip îngropată,

Aminteşte-ţi de noi în a paradisului adăpostire şi plată:

Să se întoarcă Regele nostru, o, peste sufletele englezeşti!

Să-şi facă în noi Paştele, să fie zori întunecimii din noi,

un răsărit de sfeşnic stacojiu în noi,

Mai mult strălucire mirabilei Britanii, Regatului ei să fie

Trandafir, prinţ, erou, mare preot, mândrie,

Vatră dragostei inimii noastre, Domn peste al gândirii noastre

cavaleresc puhoi.

______________________

1) În 1873, Bismarck îi încredinţează lui Falk, ministru al cultelor, sarcina de a reabilita poziţia statului în raport cu Biserica Catolică. „Legile din mai” promulgă astfel laicitatea statului de drept şi pun activitatea Bisericii sub controlul autorităţilor. Sunt desfiinţate numeroase mănăstiri iezuite, iar preoţii care nu acceptă compromisurile dictate sunt întemniţaţi. În 1875, Falk semnează un decret prin care 914 congregaţii religioase sunt expulzate de pe teritoriul Germaniei, acuzate de complot împotriva statului de drept.