Dimoviana (III)

Cu mici excepþii, visul la Dimov nu e pe de-a-ntregul nici paradisiac, nici coºmaresc; e un vis problematic, o stare de „uluialã oniricã”, aºa cum spune poetul, combinând trãiri benefice ºi experienþe nefaste. La finalul aventurii onirice, omul se trezeºte, îºi recapãtã conºtiinþa diurnã, calcã din nou cu picioarele pe pãmânt, revine, într-un fel, am zice, mai limpezit, mai edificat, la gesturile obiºnuite. Dacã urmãrim puþin acest motiv al „trezirii”, vedem cã în acest mod se întâmplã lucrurile cu cuplul din poemul Într-un chihlimbar. Dupã pãþanii care îi sperie grozav, petrecute pe un acoperiº  cu mansarde aflat la o înãlþime ameþitoare, bãrbatul ºi femeia reîntâlnesc lumea sensibilã, dintotdeuna: „Ne-am trezit lunecând peste þigle de-un verde închis,/ Siguri cã ne vom prãbuºi în abis/ Dar când am ajuns la streaºina cu motiv arab/ Am vãzut cã pãmântul era aproape de jgheab/ ªi ne-am dat drumul, uºurel, în iarba moale/ Sã culegem clopoþei ºi astragale”. La fel, personajul-narator din Poemul întristãrilor, care zboarã peste un zid, rostogolindu-se în iarba tocmai udatã de ploaie. E vorba de un contact revigorant, care îl vindecã de tristeþea ºi sfâºierea sufleteascã anterioare trezirii. Ne putem gândi, de asemenea, la acarul din binecunoscutul poem, care se trezeºte „din îndurerare, din vise” pentru a regãsi inocenþa infantilã („Cuprins de-o fericire fãrã seamãn/ fluierã uºor un cântec de leagãn”). Sau la personajul „voyeurist” din Lili ºi densitatea , pentru care „trezirea” înseamnã dispariþia în neant a scenei erotice fantastice la care credea cã asistã, decorul redobândindu-ºi astfel înfãþiºarea de zi cu zi. 

Construcþii cu forme diferite, deschideri ºi închideri, încãperi, scãri, zborul prin vãzduh sau alte mijoace de locomoþie… În limbajul visului, ne spune psihanaliza (chiar ºi aceea pe care am absorbit-o numai din aerul cultural), toate aceste elemente au sau pot sã aibã conotaþii corporale ori sexuale, simbolizând dorinþele deghizate ale voluptãþii. Trebuie sã le descifrãm, sã le interpretãm, aºadar, pentru a ajunge la miºcãrile pasionale latente. La Dimov însã nu e nevoie de nicio tãlmãcire. „Conceptele explicative”, aºa-numitele simboluri trimiþând la activitãþile trupului figureazã de-a dreptul, ca niºte desene într-o þesãturã, în numeroase poeme care nu-ºi ascund componenta eroticã ori senzualã. Poetul foloseºte în mod conºtient, adeseori cu umor ºi ironie, limbajul lor plurisemic, dupã cum, aºa cum am amintit, nu se dã înapoi nici de la a submina jargonul psihanalitic. O parodiere a motivaþiilor ceþoase de comportament, venite dintr-un fond insondabil însoþeºte, de pildã, uciderea sadicã a þiparului uriaº de cãtre cuplul evocat în Întâmplare („Eram cuprinºi de pizmã nedeterminatã,/ Poate de aceea, poate dintr-un alt îndemn teluric,/ Ne-am propus sã-i topim capul în acid sulfuric”). Nici complexul oedipian nu are o soartã mai bunã în tratamentul autorului, cãci „paricidul pus în libertate” ºi aºteptat încã din perioada pubertãþii se dovedeºte a nu fi altul, atunci când îºi face apariþia, decât un coleg de slujbã.

Poet de o mare sensibilitate senzorialã, Leonid Dimov este în acelaºi timp un poet al tuturor voluptãþilor. Prezenþa femininã – ceea ce Dimov exprimã atât de tulburãtor spunând „umbra de dulce femeie” sau „prelungi ispite de femeie foiau lunatic prin bordeie”-  dominã multe din versurile sale, indiferent de perioada când au fost scrise. Cum se poate observa, climatul acestora nu e cel al dorinþei, ci acela al ispitei. Dorinþa e psihanalizabilã, insidioasã, perversã; ispita e biblicã, frustã, retoricã (sã nu mãnânci din fructul oprit!). Dorinþa e legatã de absenþã, ispita e legatã de încãlcarea interdicþiei. La Dimov, atât ispita cât ºi efectele ispitei asupra celui cãzut sub imperiul ei se vãd, devin perceptibile. Astfel, ochii fetelor din Corint (tentaþia apare adeseori sub chipul intrusului, al strãinului, sub chipul celuilalt, de alt fel) sunt nostalgici, precum „boarea”, reflectând „aºteptãri de baluri”. Dupã plecarea lor, gazda se închinã, aprinde lumini ºi vãruieºte casa, ca ºi cum ar alunga duhurile rele.(Ospeþie, volumul ABC). Cãtanele atrase de Jeny  sunt „clãtinate de dragoste ºi ispitã”, cãzând, ca niºte soldaþi de plumb, „sfârºite de voluptate” (Jeny ºi cei patru sergenþi). Vârcolacul albastru, ispitit de Clotilda, masiva jucãtoare de tenis, are ochi colosali, „nãuciþi de reverii”. Povestitorul din Lili ºi densitatea îºi simte, în aºteptare, „gândirea cum reverbereazã”, dar, la apariþia vecinei adolescente, e cuprins de „gânduri vinovate”, mintea i se goleºte (tipica stare de buimãcealã oniricã la Dimov), ochii i se holbeazã, o „rãcoare caldã de ispitã” îl învãluie. Atmosfera însãºi e propice halucinaþiei (o dupã-amiazã leneºã, toridã, o „clipã cu mireasmã de vanilii”), astfel încât eul – martor ºi narator vede/crede cã vede cum sus, pe acoperiºul casei, are loc un fantastic dans erotic între Lili, care ºi-a scos toate veºmintele, ºi un „uliu crãiesc”, care coboarã în spirale (zbor labirintic) spre trupul fetei: „Mai are un metru, e chiar deasupra-i, iatã,/ cade pe albul pântec de fatã/ frecându-ºi ghearele de pielea catifelatã./ ªi-atunci, în sunetele unui instrument demodat,/ începe un joc ciudat:/ rotindu-ºi capul cizelat, ca-ntr-un deochi,/ uliul o priveºte pe Lili drept în ochi,/ iar Lili, cu pupilele enorme de dor, / cu buzele dezlipite, îl cheamã uºor,/ îl roagã, îl implorã, ºerpuitoare, sã facã o miºcare./ Atunci, înfiorat, berbant,/ uliul începe sã pluteascã razant/ deasupra trupului, la un centimetru distanþã,/ abia atingându-l cu ghearele-i de faianþã/ Atât de încet se desface-n plutire/ fiecare unduire/ cã simt o uscãciune-n cerul gurii”.

Întregul poem e o proiecþie, o deghizare a ispitei (conflictul dintre sexualitate ºi culpabilitate) într-o fabulã pseudo-mitologicã, în care naratorul e un personaj fictiv, la fel ca ºi celelalte. Subiectivitatea nu dispare însã, ci trebuie cãutatã în modul în care se construieºte peisajul imaginar, în modul în care se articuleazã percepþia ºi dorinþa, în preferinþele materiale particulare care se exprimã. Dimov spune aceste lucruri foarte bine atunci când afirmã cã poetul oniric „nu descrie întâmplãri obiectuale, ci îºi converteºte eul într-o alteritate aflatã într-un decor introspectiv”. Dualitatea fiinþei dimoviene marcheazã tocmai aceastã alteritate sau diferenþã în identitate.