| Poemede Szabó Lőrinc
 
 Pe casa memorială în care a trăit Szabó Lőrinc stă inscripţionată o placă de marmură cu numele acestuia, cu data naşterii şi a decesului  1900-1957, iar sub acestea este scris doar atât: poet. Orice altă precizare ar fi fost de prisos despre un autor care şi-a asumat acest rol total şi a trăit doar din scris. A publicat volum după volum, a tradus mai mult decât oricare alt traducător din literatura maghiară, a condus şi a organizat reviste de cultură. A scris numai despre ceea ce trăia şi trăia precum scria. Se naşte la 31 martie în 1900, odată cu un secol nou, zbuciumat, şi se stinge din viaţă la 3 octombrie 1957, la un an după revoluţia maghiară anticomunistă din 1956. Născut odată cu secolul, se identifică parcă cu acesta în toate frământările, măririle, căderile, dramele şi controversele acestuia.  Personalitate puternică, dar conflictuală, reuşeşte să se înstrăineze aproape de toţi din jurul său, trăind mai tot timpul un sentiment de singurătate, alteori de revoltă, iar în ultimii ani ai vieţii se izolează programat, găsind refugiu în muncă. Controversată era şi viaţa lui intimă: iubea două femei şi nu putea renunţa la nici una. Relaţia extraconjugală nu a tăinuit-o, dar nici nu o afişa ostentativ; trăia iubirea cu fiecare por al fiinţei sale, într-o manieră sinceră şi egoistă, afundându-se total în sentimentele păcatului, ale dragostei şi ale voluptăţii. Pretindea de la femeia iubită abandonare totală în iubire. Ca poet, a fost apreciat încă de la primele publicaţii şi a fost încurajat de către Babits Mihály care, fiind cea mai importantă autoritate critică din mişcarea Nyugat (Vest - mişcare literară modernistă interbelică), l-a îndrumat şi încurajat. Tot Babits îl implică într-un proiect de anvergură, de a traduce cât mai mult din literatura modernă universală. Astfel, ajunge să fie cunoscut şi apreciat nu doar ca poet, ci şi ca un traducător prolific. Primul volum, Pământ, pădure, Dumnezeu, publicat în 1922 în timpul studenţiei, reuşeşte să convingă prin vigoare şi prin elevaţie fină, trăsături ce vor deveni o constantă a liricii lui. Recunoscut de toţi criticii săi ca poeta doctus, îşi ordonează universul creaţiei sale după o raţiune poetică, iar emoţiile le dublează permanent cu un intelectualism deloc supărător, fără să facă paradă de lecturile sale. Cele mai citite volume şi de către cititorii de azi sunt Cântec de greier (1947), o autobiografie lirică, şi Al douăzeci şi şaselea an. Recviem liric în o sută douăzeci de sonete (1957), volum dedicat memoriei iubitei moarte. Douăzeci şi şase este numărul anilor de iubire zbuciumată, a căror sinteză este acest ultim volum considerat şi cântecul de lebădă al lui Szabó Lőrinc.   Visele lui Unu Pentru că tu eşti aşa, iar ei sunt altfel şi interesele lui sunt altele iar dreptatea este nevroză sau retorică şi pentru că nimic nu nu-mi place afară şi pentru că mulţimea n-o poţi birui, iar tot ce-i lege s-a născut fără mine: în sfârşit ar fi timpul ca să evadez din mijlocul vostru. La ce să mă aştept în continuare, viitorul să-l pândesc umil? Timpul aleargă şi tot ce trăieşte are mereu dreptate. Eu ori voi, careva e bolnav; şi totuşi să nu aleg armele,  când dragostea sau ura se apropie de mine? Dacă voi mereu mă înţelegeţi, unde rămân eu? Nu! Nu! Nu suport să mai fiu un fir într-o urzeală nebună; a înţelege şi a respecta paznicul şi, dacă doare, a suferi odată cu el! Cine a putut, demult s-a dezlegat şi calcă printre pumnale şi peste pumnale. Suntem noi doi, eu şi lumea, robul după gratii, precum el pentru sine, eu pentru mine sunt mai presus. Evadăm, sufletul meu, zăvorul se deschide, evadează raţiunea, dar îşi pictează grijulie grilajul aparenţei. Înăuntru e unu, ce afară e mii de bucăţi! Unde a umblat, cine a văzut peştele dacă năvodul a rămas  neatins? Interzis? Altcineva interzice! Păcatul? Al lor dacă se află! În noi, înăuntru, nu sunt fragmente şi limite, nu este nimic interzis; noi suntem doar noi, câte-o singurătate, nici bună, nici rea. Ascunde-te adânc în tine! Acolo parcă se mai vede ceva, un vis părăsit, mare şi liber, cum mama noastră, nesfârşita  mare, ca amintire, apare în lacrimile  şi acidul sângelui nostru. În mare, în sine înapoi! Doar acolo putem fi liberi! Nouă nimic nu ne mai dă din ceea ce este afară, cel Mult. Dacă trebuie să te-nvoieşti cu mulţimea, e drept, ca cenuşa se risipeşte; patria noastră e Unul, care  nu se împarte: să visăm aşadar, de se mai poate, visele lui Unu. Cântecul greierului fragment Lumea era Una Era frumos, era dumnezeu, Lumea Era Una. Iarnă, primăvară, vară, toamnă: tainică varietate. Pe cer şi pe pământ zâmbea ordinea. Soarele în zori se ivea de fiecare dată, muncitor paradisiac, erou, preamărit prieten care se trezea şi adormea cu mine,  şi mă încălzea şi-mi lumina. Printre pomi sute de ochi-foc ai grădinii vegheau; şi a venit ploaia şi a dus praful,  iar luna păzea blândă în noapte. Toate acestea pentru mine le făceau şi era interesant de văzut omul harnic. Şi eu voi fi aşa? De ce nu? (Dacă nu mă-nghite lupul!) Minute de groază şi luciditate de-o zi: încă nu m-am separat de mare, nu am fost insulă
Rugăciuni şi miracole: era frumos, era dumnezeu, Lumea Era Una.   Traducere şi prezentare Attila Csiki |