E seară, ne-am oprit din mers,

cămilele s-au ghemuit în umbră,

povestitoru-ncepe să vorbească,

la încheietura mâinii îi zornăie brăţări,

ameţitor, ne strângem rânduri-rânduri,

de el tot mai aproape, să prindem

orice amănunt. Însă povestea

se-arată cal împiedicat,

deloc nu se urneşte şi nu înaintează,

deşi recitatorul se-avântă din ce în ce,

ne face să vedem palate, viteji în fugă

peste nouă mări şi nouă ţări, iar la sfârşit,

iradierea armoniei. Totuşi, nu asta aşteptăm.

Pe cei în fire, dedesubtul naraţiunii, îngropaţi,

ai căror ochi albastrul humus sunt, de sub cuvinte,

să-i scoatem ca pe bulbi de irişi vrem,

să prindă glas şi să mărturisească,

frunzele-apoi şi viforoasele tulpini

le vom simţi cum se desfac şi făuresc,

în chinuri, laborios, cuvântul – fiindcă rodirea-i,

neîndoielnic, crudă. Estimp, istorisirea să urmeze,-n

afara tramei din spaţiul înfloririi. Politicoşi,

deşi sătui de uscăciunea vorbelor de sus, dintre nisipuri,

să ascultăm în continuare povestaşul. Noi, stropii calzi,

afunzi îi jinduim, seva din grâne şi din pajişti,

gata să urce spre-a-nsufleţi deşertul.

E noapte-acum şi caravana de somn se pregăteşte.

Nor de hârtie, subţiat de spuneri, e povestirea,

un fulger îl va arde. Pe cerul negru vor dăinui înscrise

doar rădăcinile dense şi pure. Spre corturi

ne retragem, în ploaia stelelor curate.

Lângă fântână-o spadă, în loc să taie,

întruchipează-ntruna copaci somptuoşi

ca păsările paradisului. O spadă singură,

neapucată-n mâini, cu apariţii, dispariţii

de supersonic pe aburosul vineţiu al apei

ascunse, zâmbitoare. Tu survolează locul

şi vezi cum te prefaci, atins de geniul ei,

în rodnicie pură, fără corp, şi-abia atunci

începi să creşti, lăsând orice sfială deoparte,

până devii stejar uimit de propriile-i seminţe.

I se aduc trupuri şi este instruit

s-aleagă unul, să şi-l adjudece la vânătoare,

ca, astfel, legii să se-nchine. Dar poate

nu-i nimeni înăuntru, gândeşte,

şi tainic bate, în pieptul lemnos al

unuia, sunând a gol aude.

Dă totuşi să asculte de legea invocată,

deşi cu îndoială şi tristeţe. Aproape

consimte să se închine,

dar cui, de fapt? Ce-anume este legea?

E zaiafet afară, zgomot şi nicio explicaţie

nu răzbate. Îl cheamă-acuşi la praznic,

apoi va fi împins la defilare,

dar tigri-ncovrigaţi pe prag

veghează – nu cumva să uite.

Fulgerător, împuns de imperioşii ochi,

îşi aminteşte –

şi iese-n grabă

pe uşa secundară.

Fericit să ai o matcă-a refacerii,

un dom de-ntremare, unde să intri

spre-a odihni-n sanctuar,

desprins din încleştarea

cu pasărea de pradă,

de-a lungul nopţii crude,

amuţit şi cu riduri pe aripi.

Să cerni pietre sure ori tulburi,

perlele disperării din iazuri,

înverzite de spaime submerse,

ştiind să-mblânzeşti catifeaua

de lacrimi, dantelăriile aspre-ale frigului,

iar din mortificate hărţi cereşti

să descifrezi, cu totul altfel

de cum pare, viitorul.

Veghează jarul noului an

ce-şi apropie de noi copilăria vitează,

neatinsul lanţ de puteri, înteţeşte-l.

De secole culcat, ochiul de apă tulbure

privea ca simplu martor castele arogante

cum îi tot cresc pe mal, până-ntr-o zi –

când n-a mai îndurat şi le-a pătruns în temelii,

apoi a prins să urce din cărămidă-n cărămidă,

spre a-nţelege ce-nseamnă o zidire

şi câtă depărtare poate pune între lucruri.

După ce-a izbutit s-ajungă până la turla de cristal

a celui mai înalt, pe sine însuşi s-a văzut curat

şi cu desăvârşire limpezit după ce cunoscuse

fiecare sediment şi cat. A ştiut că nu-i nimic

de priceput, s-a făcut om şi a pufnit în râs!

Un mag al apei pure

bate de-atunci drumurile,

cu-mpletituri de unde fermecate-n mâini,

şi orice val sălbăticit, atins cu ele,

şi-adună, curăţit, puterile pe dată

ca să vorbească-n demnă curgere din nou,

pe limba oceanului de la-nceput,

ivit aievea lângă noi –

un fagure neştiutor de sumeţire,

ticsit, în alveole, cu mierea tuturor.

Un râu tăios, cu valuri

numai săbii, dă roate stâncii

preschimbate noaptea-n

vâlvătaie tandră, singura-n stare

să domolească apa crâncenă,

spre a o hotărî să curgă îmblânzită,

gânditoare. Priveşti fără a înţelege încă:

dac-ar descreşte focul

şi s-ar duce stânca,

pe loc te-ai mistui şi tu.

Noi credem că atingem, că ucidem,

dar fiinţa în vibraţie ne scapă din mâini,

o adiere-a florii de cireş, părelnic temătoare,

este – şi, nevăzută, îşi leagănă corola de metal

a unei gingăşii atât de penetrante,

încât novicii gustului, sosiţi mereu de-afară

s-o sfâşie, s-o rănească, o simt, cu indignare,

otrăvită. Nimic din ce-au crezut c-ar fi

nu le rămâne-n dinţi, ci numai un fluid mortal

şi complicat, asemeni sângelui de zei –

el trece-ntruna prin poarta de fier fin,

lucrat cu artă, a inimii închise şi deschise ritmic,

precum o hieroglifă de pază, nemiloasă.

Şi-n vârf, ca pe un ram aprins, vântul de-oţel

cu faţa de copil, firavă, adastă-n nemişcare.

Furtuna el o va dezlănţui în cei aduşi aici

de-o jalnică, flămândă indiscreţie.

Nu vor putea pătrunde, macula.

Una cu propria inimă, făptura în vibraţie

respiră şi veghează, stăpână peste forţă.

Răpune, scrie, a cucerit pământul.

În jur, în bezna deasă, contemplă mulţimea

de războinici degeaba stinşi sub turlele

înaripate, aproape să-şi ia zborul,

ale unor mari oraşe învăţătoare ce-au fost

şi vor fi – petale deasupra prăpăstiilor.

Numai în faţa ta neînchegaţi,

altminteri aprigi, îţi arătăm nespusă

devoţiune. Tu nu te-arăţi şi nu ai capăt,

puterea ta ne-a aruncat pe calea vieţii,

deci nu-i uita izvorului obârşia,

nici vârstele, ci luminează

chipurile de pe mal şi drumul –

de înţelegere-i nevoie,

de mărturii fără istov.

Te vom ruga apoi să înfloreşti din lut

o boabă,una, pe solul de cenuşă,

căci pilda ei îi va îmbărbăta

pe cei ce curg alături, trişti.

Să nu ne părăseşti nu te rugăm,

e de prisos, tu niciodată nu te-îndepărtezi.

Simpla-ţi prezenţă ajută aurul

s-alunece spre noi din munţi.

Într-adevăr, suntem prea mândri –

atunci când jinduim să chemi

o întâmplare, spre-a-i fi dorinţei noastre

întrupată oglindire, dar îndrăznim

să cerem. Naivi, ne aninăm

de fapte şi de lucruri, fiindcă

le credem scrise cu hotărârea

canioanelor de a se scrijeli pe Geea,

când ele sunt, de fapt, în plină destrămare.

Până şi amăgirea, însă, ne păstrează

alipiţi de tine, care, cunoaştem,

nu conteneşti metamorfoza şi iertarea