| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Florea MiuÎnger de împrumut Aprinde puţin lumina , îi spunîngerului meu păzitor care numai noaptea apare. Şi el aprinde, fără să vrea, toate stelele. Eu ştiu că doar una-i a mea şi doar cu ea pot să văd dar le las pe toate aprinse. Trece o zi, şi încă o noapte, şi iar mi se face dor să privesc... Îmi chem din nou îngerul însă el nu mai vine. Mă cuprinde o frică teribilă de mine, cel rămas fără păzitor (Doamne, ce greu trebuie să-ţi fie şi ţie fără nimeni pe lume !) Mai există în mine un punct luminos, însă e foarte departe, mi-ar trebui o viaţă întreagă şi nu pot merge până acolo pe jos - m-aş pierde pe drum !-, iar alt înger, să mă ia, nu cunosc. Nu-mi rămâne decât să reaprind speranţa deşartă care luminează lumea aceasta. Rime Drumule, unde mă duci de acum până atunci?! Unde, drumule, m-ai dus de nu văd nimic în sus?! Numai ape şi ninsori îmi îneacă ochii-n zori. Peste drumul meu de-acum se aşterne un alt drum şi mă tem, mă tem mereu că acesta nu sunt eu ci e firul de pământ care mi-a intrat în gând! Lied Foşnea un paltin chiar deasupra mea şi nu aveam cuvinte să-i răspund, iar umbra lui în trupul meu clipea ca picurii izvoarelor pe prund. Priveam spre el dar nu puteam vorbi, iar paltinul de sus foşnea, foşnea! Eram un anotimp în plină zi şi gândul meu în frunza lui bătea. Foşneşte-n mine paltinul nebun cât la un loc toţi arborii de lut. Cereasca lui foşnire o adun în amintirea frunzei ce-a căzut. Fără sfârşit Drumurile mele călătoresc sigure pe unde am fost sau pe unde voiam să ajung. Se-ntorc obosite în mine şi-mi povestesc ce-au văzut în pădurea nebună sau dincolo de câmpia cu stele. S-au oprit lângă copilul din vis şi au privit până-n mine... Ce întrebări să mai pună când totul s-a spus?! (Unul spre altul ne-ntoarcem în aceeaşi uimire de final, de-nceput... Şi mâinile ni se unesc pentru încă o viaţă retrăită în gând -cum arborii mereu reînvie, cum izvoare secate reizbucnesc din nisip!) Unele drumuri s-au frânt ori au intrat în pământ, altele rătăcesc şi acum prin ţara de fum a tristelor mele himere. Multe drumuri au devenit întrebări: semne de trecere, pe unde mai sper să ajung uneori!... Altă lume Categoric, lumea asta nu mi se potriveşte. Am atâtea absenţe, încât voi fi exmatriculat din ea în curând. Sunt ca o pasăre în furtună sau ca un evadat imposibil de prins dar niciodată liber... Mă întâlnesc cu mine însumi pe ascuns şi tot mai rar simt gustul nefiresc al fericirii... Categoric, nu mi se potriveşte nimic- neliniştea mea nu încape în nici un tipar. Iau lucrurile numai în grav. Locuieşte în mine o fiinţă ciudată şi de neînţeles pentru care visele sfârşesc pe eşafod iar primăvara e tristă. Chiar şi norii s-au deplasat în partea încă nedescoperită a sufletului meu. Nu mi se mai potriveşte nici iarba căreia îi închinam altădată poeme. Sentimentele nu mă mai încap. Eu nu mă mai potrivesc mie însumi: mi-ar trebui altă lume! Pagina aurie Port cu mine mereu o foaie îngălbenită şi goală pentru însemnări de tot felul. Aştept. Întreb. Recunosc.... Nu mă surprinde nimic. Între timp unii devin mecanici de locomotivă, alţii bancheri, ori, în situaţii disperate, şomeri. Eu stau pe marginea focului şi privesc păsările fără aripi cum zboară, iar lacrimile îmi cad sub formă de diamante în pagina aurie... Stau lângă pagina de cristal, de nisip, căreia nu i se văd marginile ! Privind în golul dintre întâmplări ! Cel fără vină Adună paşii pe care ceilalţi îi pierd spunând că merg înainte. Priveşte în gol unde alţii se mişcă încercând să culeagă boabele de nisip, iar unde nu este nimic el vede adevărate grădini. Îl cunosc până şi fluturii, iar vrăbiile îl aşteaptă în poartă. Din casa lui până în somnul de obşte calcă pe lumina înaltă. Pentru toate câte-au fost, pentru cele fără rost pune gândul adăpost. Nu bea apă din căni aurite, ci din clare izvoare - iar în pământul negru de sub arbori se scutură de nori şi înserare. Nu este el de vină că-l umbresc arbuştii de sub lemnul lui ceresc. Nu este vinovat că s-a-nălţat prin aerul străluminat, prin aerul străluminat... Adună într-o lacrimă risipa în care se topeşte, cu mirare, clipa. Samurai Vede cu împotrivirile până în ceilalţi, vede prin cele fără înţeles, vede prin cele care nu mai sînt.... Îşi întoarce sufletul pe dos în căutare de drumuri, el însuşi fiind de prisos. Are de îndreptat nişte nori care s-au aşezat foarte strâmb pe inima sa chiar în partea unde niciodată nu plouă. Privirile lui răscolesc necunoscutul în aşteptare bolnavă. Îşi ascultă uitarea pe care zid o va face între întâmplări. Vede cu aerul, cu apa şi focul el vede orice cuvânt prăbuşindu-se. El însuşi devine o tristă vedere. Din apus în fapt de zi, orbii vor călători chiar prin ochii lui pustii! Renovare Viaţa asta e ca o haină peticită mereu o cârpesc şi ea se rupe întruna. Odată ce am îmbrăcat-o nu o mai pot schimba, se lipeşte de mine precum cămaşa lui Nessus tot mai subţire pe dinafară şi tot mai grea înăuntru. M-am hotărât să o duc, totuşi, la un croitor să-i pună o căptuşeală ca lumea, din stele, din nori, din ce o avea el la îndemână, şi el mi-a spus să-i adaug umbra unui copac mai rezistentă decât cuvintele pe care le foloseam înainte. Mi-am dat seama mult prea târziu că nu făceam decât să unesc golurile, fără să mai găsesc firele destrămate din conturul iniţial. Renovez, mereu şi mereu, ceea ce se pierde în mine definitiv. Din peisaj Pe-aici nu trece nici măcar un gând. S-au risipit cu toate în pământ. Nu bate vântul, ploile au stat în depărtarea care s-a lăsat. E un ţinut de nopţi şi înstelări prin care curge somnul uneori. Pe firul dintre umbră şi lumină au îngheţat toţi merii din grădină. Iar drumul printre pomi, de altădată, s-a-ntors în iarba zilei, sfărâmată. Doar urme mai răsar din veac în veac spre neuitarea locului sărac. Un arbore cu stele-n el, de var, se-nalţă peste câmpul solitar. În plânsul lui subţire şi tăcut chiar Dumnezeu a plâns la început. |