Moartea şi evenimentele care o înconjoară pot fi interpretate din numeroase puncte de vedere, filosofic, religios, antropologic, etnologic, psihologic, literar, ezoteric. Trecerea, destinul eshatologic, ritualurile, stările, doliul fac parte din semantismul foarte bogat al temei.

Pornind de la cartea lui Leon Wieseltier, Kaddish, dedicată doliului pentru tatăl său, Mircea Mihăieş, prin aprofundări analitice şi prin extrapolări, îşi propune, în Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. (Editura Polirom, Iaşi, 2009), să realizeze o fenomenologie a subiectului morţii, implicând cunoaşterea de sine, reevaluarea relaţiei tată-fiu, întoarcerea la tradiţie şi recuperarea unor sensuri pierdute, alegerea între datorie şi raţionalitate, voluptatea şi tandreţea rememorării, dorinţa de recăpătare a purităţii morale.

Jurnalist cunoscut, înconjurat de legende (uneori frivole, chiar scandaloase), polemist petulant, Leon Wieseltier este nevoit, pe neaşteptate, să-şi schimbe felul de viaţă şi să urmeze, în memoria tatălui, ritualul kaddish-ului, spunând în sinagogă, de trei ori pe zi, timp de un an, rugăciunea statornicită: „Un an de rugăciuni, un an de doliu. Un an început cu o tragedie şi urmat de îndată de întrebări naive, de întrebări grave. Ce e kaddish-ul de fapt? Ce înseamnă şi în ce constă semnificaţia secretă a acestui obicei? Aşa cum nu-i stă în fire, Leon Wieseltier acceptă mai întâi provocarea şi abia apoi reflectează pe marginea ei. Nici nu prea are încotro. Kaddish-ul trebuie spus de fiu pentru salvarea sufletului tatălui. Fără să aleagă şi urgent.” (p. 15). Kaddish-ul este un imn de laudă a lui Dumnezeu, având două variante aproape identice, una pentru rabini, inclusă în liturghie, şi alta pentru orfani, spusă de persoanele îndoliate. Textul nu cuprinde referiri la moarte sau la doliu şi se recită în picioare, cu faţa îndreptată spre Ierusalim. Este atestat din secolul al XIII-lea, dar practicarea lui a devenit generală în secolul al XV-lea. Pentru Wieseltier, reprezintă un prilej ca, în decurs de aproape un an, să-şi „reînnoiască sufletul”. Ca evreu naturalizat în America, el va trebui să se iniţieze, citind cărţile adecvate. Procesul devenirii sale, în această perioadă în care, rugându-se pentru tatăl său, stând de vorbă cu Dumnezeu, ajunge să stea de vorbă cu sine, este consemnat cu mare atenţie într-un jurnal. Cartea este alcătuită din impresii, idei, sentimente, dar şi din citate şi comentarii. Cazul lui Wieseltier (nemijlocit) devine cazul lui Mircea Mihăieş (de referinţă). Textul scolastic, presărat cu aforisme, al filosofului american este intercesorul lui Mircea Mihăieş către propriile speculaţii filosofice, analize, judecăţi, sublimate la rândul lor în aforisme. De altfel, domeniul morţii nu-i era străin autorului care, în 2005, publicase Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea.

Recuperarea tradiţiei de către Leon Wieseltier se face pe cale livrescă sau prin rabini. El încearcă să-şi restaureze sufletul, pe care îl compară cu o grădină străbătută de cărări multiple. La rîndul ei, cartea rezonantă a lui Mircea Mihăieş are aspectul unei fugi muzicale, în continuarea preludiilor iniţiatoare, schimbându-şi cu repeziciune suportul de idei, evoluând pe nesimţite, refuzând să se structureze, păstrându-şi spontaneitatea eseistică şi expresivitatea lirică.

Prin kaddish, fiul îşi asumă destinul transcendent al tatălui. Purificându-se şi iniţiindu-se, intrând într-un context spiritual, îşi susţine părintele mort, care însă l-a născut. Se realizează astfel continuitatea, se salvează trecutul. Recuperarea identităţii de fiu se face prin recuperarea credinţei, recurgându-se la rugăciunea orfanului.

Mircea Mihăieş face hermeneutica hermeneuticii, extinzând sensurile, lansând aporii şi paradoxuri: dacă rigorile religioase sunt constrângătoare, despre caracterul (i)moral al morţii, despre disjuncţia dintre trăitorul kaddish-ului şi analiticul circumspect care face notaţii în jurnal, despre efortul şi neliniştile celui care se integrează, devenind familiarul tradiţiei, despre nonidentitatea dintre sine şi ceilalţi rugători, despre opţiune care se află în afara sinelui, despre asimilarea exteriorului în subiectivismul rugăciunii, despre transformarea jelirii din datorie în destin, adică despre trecerea punţii (Dincolo), despre rugăciune ca loc al neascunderii, despre conştientizarea posturii de orfan, adică despre acceptarea doliului, despre legătura jertfitoare şi mântuitoare indisolubilă pe care rugăciunea o realizează între sufletul tatălui mort şi cel al jelitorului, despre recursul la tradiţie (recuperarea spiritualităţii prin citit) ca modalitate de restaurare umană. Îmbătat parcă de cartea lui Wieseltier, discursul lui Mircea Mihăieş este unul năvalnic, nemaistrunit, având conexiuni multiple, fragmentat pentru a se intensifica, literaturizat, profund şi dens.

Având nevoie de zece bărbaţi pentru a fi susţinut, kaddish-ul este o formă de binecuvântare a studiului tradiţiei. Înainte de a-l exercita, Leon Wieseltier trebuie să-l înţeleagă, să-i refacă istoria, să aprofundeze mistica iudaică, de care s-a îndepărtat. Ştiind că rugăciunea jelitorului are puterea de a salva sufletele morţilor din iad, el se dedică în exclusivitate efortului de a redeveni evreu, citind şi interpretând. Spus în prezenţa a zece oameni, kaddish-ul capătă caracter liturgic, iar pentru rugător „important nu e ceremonialul, ci substanţa religiei” (p. 70). Rugăciunea îl scoate din sentimentalism şi-l întoarce în metafizică. Acceptarea Tradiţiei înseamnă pentru cel înstrăinat (pentru evreul american) armonizarea identităţii proprii cu identitatea colectivă, împlinirea nu a dreptăţii, care e subiectivă, ci a adevărului. Tradiţia nu se disipează, nu se multiplică, fiind reducţionistă, indivizibilă, arhetipală, singulară. Rashi, rabinul care a iniţiat kaddish-ul, a intuit nevoia de dialog a celui îndoliat, ca formă de contracarare a morţii. Mircea Mihăieş scrie o carte despre altă carte, bazându-se pe intertextualitate, urmărind destinul tradiţiei în postmodernitate (una dintre mizele studiului). La rândul meu, scriu despre cartea lui.

Kaddish-ul este o formă de solidaritate cu moartea semenului/a tatălui, adică de salvare a principiului creator. Însă nu formalismele contează în împlinirea tradiţiei, ci mişcarea sufletească, fiindcă „esenţa umană se cantonează în datele interiorităţii, nu în cele ale exteriorităţii” (p. 97). Scriitorul îşi asumă, el însuşi, prin empatie, starea de doliu, aprofundând meditaţiile şi comentariile modelului său. Dintre temele subtextuale, importantă este cea a identităţii, căreia şi Wieseltier i-a dedicat un eseu, în 1996, Against Identity. Identitatea individuală se relevă atunci când se încadrează în ritualul colectiv, în tradiţie, evidenţiind eterna reîntoarcere. Totodată, kaddish-ul provoacă o mulţime de meditaţii, pe marginea timpului, a rigorilor şi flexibilităţilor religioase, a interdicţiilor, a asocierii (in)compatibile dintre moarte şi sex, a misticii ontologice, a relaţiei dintre esenţialitate şi formalism, a arhetipalităţii şi a logicii contradictoriului, a incongruenţei dintre tradiţie şi preocupările zilnice. Anul de doliu este unul al întoarcerii fiului spre sine, de recuperare a lui Dumnezeu. Textele marilor învăţaţi constituie suportul Tradiţiei, într-o religie de neimaginat în afara studiului şi a forţei cuvântului. Cartea lui Wieseltier (şi implicit a lui Mihăieş) este una nu despre morţi, ci despre religia şi filosofia morţii, văzute ca recuperare a trecutului şi proiectare a lui într-un prezent etern, ca roman al mărturiilor cărturăreşti. Tradiţia este fenomenul dinamic apt să dea răspuns oricărei întrebări: „Tradiţia n-ar fi aşadar, decât un nesfârşit şir de contribuţii subiective la o discuţie pornită din necesitatea obiectivă de a da un răspuns adecvat realităţii” (p. 131-132). Iar înţeleptul este asimilabil tatălui.

Rugăciunea jelitorului (în realitate, un imn), care extrage sufletul celui mort din Gheena, este asistată, adică ocrotită prin compasiune de prezenţa celor zece. Wieseltier este primul care prezintă în textele sale poziţia îndoliatului, şi nu a oficianţilor (deci mărturia subiectivă, şi nu descrierea). Tradiţia se rescrie continuu, ritualul doliului fiind interpretat din perspectiva sincretismului cultural, religios, a grilelor psihanalitice.

Kaddish-ul are menirea de a salva sufletele păcătoşilor din Gheena, dar şi de a le înălţa pe ale celor buni pe o treaptă superioară a Raiului. Wieseltier ajunge la concluzia că degradarea condiţiei umane este cauzată de pierderea trăirii sacre, de accentuarea mentalităţii mercantile, într-o societate de consum. Kaddish-ul devine pentru susţinătorul lui o stare esenţializată, supratemporală, petrecută plenar în dimensiunea fenomenologică: „A ţine în echilibru persoana, timpul şi locul a fost cea mai neînsemnată dintre provocările suscitate de rugăciunea de doliu, dar a fost, cu siguranţă, şi cea mai plină de contradicţii” (p. 193). Rugăciunea este unilaterală: a fiului pentru tatăl care l-a născut. Femeilor li se interzice, de regulă, ritualul. Tradiţia este ordonatoare, ierarhizantă. Treptat, cunoscând abandonul dulce al depersonalizării, fiul ia locul tatălui.

Rugăciunea de doliu se transformă pe parcurs într-un elogiu al cărţii, dar şi în meditaţii pe tema evreităţii, a iudaismului, a salvării. Kaddish-ul se poate spune pentru diferite feluri de moarte, biologică, spirituală, morală. La sfârşitul anului, urmează viaţa de după kaddish, desprinderea de identitatea jelitorului, de datoria filială.

Un capitol aparte, Doliul. Mod de întrebuinţare, dă lămuriri despre metoda şi intenţiile studiului, considerat, în principal, de psihologie literară, adică „a căutărilor febrile, a ipotezelor şovăitoare, a retractilităţii născute din imaginaţia mereu nesigură de propria ei forţă de întemeiere” (p. 324). Se mai face o incursiune în istoria şi mitologia doliului, la diferite popoare, în diferite epoci. Postmodernitatea nu mai recunoaşte jocul atât de semnificativ dintre sacru şi profan. Jurnalul de doliu, al lui Roland Barthes, este aproape exclusiv intelectual, conţinând stări personale, neritualizate, neinstituţionalizate. Interesul pentru moarte a devenit azi unul mai mult sociologic, statistic, extras din regulile tradiţiei: „Într-o lume în care se moare la spital, e normal ca doliul să aibă chipul unui brancardier anonim” (p. 350).

Propunându-şi să afle corespondenţe ale doliului în propriile-i meditatii despre moarte/despre existenţă, pornind de la observaţia că ritualul kaddish-ului are menirea de a remoraliza, de a schimba, în decursul unui an, prin rugăciunea de jelire a tatălui, pe fiul risipitor, cartea este deosebit de complexă. Ca aparent scoliast, însă, Mircea Mihăieş se detaşează de textul referenţial, alcătuind o construcţie proprie, speculativă, poetică, uneori riguroasă, încărcată de dramatism, aforistică, documentată, cu o mare densitate de idei.