Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Alois

        de Nicolae Prelipceanu

Şi atunci am început să uit. Vedeam în faţa ochilor mei cum lucrurile şi oamenii, ba chiar şi faptele, se dezintegrează încet şi sigur. Nu rămânea nimic din tot ce mi se păruse o clipă că este, că fiinţează. Avusesem o viaţă care altora, poate, li s-ar fi părut plină, cum greşit se spune. De fapt, o viaţă plină e una goală-goală-goală (îmi amintesc, iată, totuşi, se mai poate, aria aceea care începe cu „Aceste vorbe goale, goale, goale.../Aceste vorbe goale, goale, goale...”), aşa cum a fost şi viaţa mea, cu toate acele zvârcoleli zadarnice, cu toate agitaţiile nocturne şi diurne, cu tot cortegiul de figuri omeneşti care mi se păruse că trec prin ea. Aiurea, nu trecea, bălteau acolo o vreme şi, după aceea, după ce trecuseră anii, constatam că nu puteam da nici o referinţă, pentru memoria mea, nu pentru Securitate, Doamne fereşte, despre nici unul dintre ei, despre nici una dintre ele. Încercam, de pildă, să-mi amintesc ceva din comportamentul celor câtorva iubite, despre cum gemeau când făceam amor şi nici asta, ca să nu zic de amănuntele anatomice, nu-mi rămăsese în minte. Trăisem degeaba? mă înspăimântam atunci când îmi răsărea pe ecranul memoriei mele pe cale de volatilizare inscripţia respectivă. Da, îmi răspundeam tot eu, cel încă real, realist. Nu rămânea nimic în urma mea, nici o cărare, cât de mică, nici una, cât de accidentată, ca aceea de la Trei paşi de moarte, pe unde călcasem vreodată sau de două ori în viaţa aia a mea despre care vă spuneam, tocmai începusem să vă spun. Hazliu ar fi să ţin minte cu exactitate când a fost sau care a fost ziua când am început să uit, dar hazul acesta nu vi-l pot furniza, pentru că, pur şi simplu, nu ştiu când a fost asta şi nici măcar dacă a fost acum douăzeci sau acum treizeci de ani, nu mai ştiu nici dacă într-adevăr am ţinut vreodată minte ceva sau tot ce credeam că ţin minte nu au fost decât fragmente din visările mele epice sau lirice, din ceea ce-mi spuseseră despre mine mama mea sau tatăl meu, inclusiv, de la cel de-al doilea, faptul c㠄ai grijă, tu nu ai o memorie bună, tu trebuie să munceşti mult dacă vrei să înveţi temeinic”. Sigur mi-o fi spus asta cu alte cuvinte, uite, nici cuvintele lui nu le mai ţin minte şi asta mă face să mă volatilizez, parcă, eu însumi în ochii mei şi în neştiinţa mea despre mine.

Astă vară, la Paris, mi-a căzut o lentilă de la ochelarii fără de care nu pot să citesc decât cu mare greutate şi foarte scurt timp şi numai la lumina zilei. Am umblat de nebun, aşa se spunea pe vremea când eram eu elev de liceu în loc de ca nebunul, prin cartierul de nord, de la Stalingrad la Barbčs-Rochechouart ţi înapoi, pe urma, la dreapta, pe o stradă nesfârşită, al cărei nume l-am şi uitat, până am ajuns acolo unde strada asta foarte largă se pierdea în bulevardele periferice, unde marginea de oraş semăna cu marginile unor oraşe din Ardeal, cu foiala aceea a lucrătorilor şi-a camioanelor cu materiale şi mărfuri, pe jos fireşte, şi toţi opticienii aveau închis, era după masa, dar nu de aceea, ci pentru că erau în concediu, iar prima firm㠄Opticien”, dacă nu mă înşel, era deasupra unei vitrine şi a unei intrări ruinate, năpădite de praf şi, îmi vine să cred acum, de păianjeni, semn că atelierul era desfiinţat de mult şi îşi aştepta noul ocupant, care întârziu, pentru că era criză. Într-un târziu mi-am amintit de Spinoza, de faptul că şlefuia lentile la Amsterdam sau undeva în Ţările de Jos (mult timp n-am înţeles de ce le zice „de Jos”, doar pe hartă erau sus, şi abia foarte târziu, când avansasem mult în vârstă, am înţeles că denumirea nu o dăduseră cei care priveau harta, ci cei care locuiau acolo şi care stăteau sub nivelul mării, cu ajutorul digurilor...), de faptul că vechiul ghetou evreiesc fusese şi mai lăsase urme în Marais, am bântuit pe-acolo, dar n-am găsit decât mici magazine cochete, unde se vindeau ochelari, cum s-ar fi spus la noi, „de fiţe”, necum să se facă vreo reparaţie. Până când, ieşind pe Rivoli, înspre zona lui Biţă, de fapt poate chiar mai încolo, spre Place de la Bastille, am intrat într-un asemenea mic magazin şi am întrebat dacă nu fac şi reparaţii, fata destul de ştearsă care lâncezea acolo mi-a spus că nu, dar m-a şi întrebat despre ce este vorba şi când i-am arătat că, uite, mi-a căzut o lentilă, a sărit şi a spus că asta poate şi ea să facă, s-a dus în fundul magazinului, timp în care eu aşteptam fericit că seara aceea o să pot citi, apoi a revenit, mi-a spus că a pus-o la loc dar că n-o să ţină prea mult, trebuie să mă duc la cineva să o aranjeze mai bine, am întrebat cât mă costă, mă aşteptam să-mi spună ceva care să mă usture, dar, aş, nimic, a spus ea zâmbind, iar eu n-am ştiut cum să-i mulţumesc, s-o fi mirat, ce e cu ăsta, pentru un asemenea fleac asemenea temenele..., şi am ieşit spunând au revoir şi ea au revoir şi eu am continuat să merg încântat, poate chiar fericit ca atunci când ţi se ia o pietricică de pe inimă, pe rue de Rivoli, dar nu mai ştiu cum am ajuns „acasă”, la Stalingrad, unde mă aştepta pesemne Denisa, aici filmul memoriei mele recente se rupe. Aproape sigur că-n seara aceea n-am citit nimic, fericit că pot să o fac, aşa cum, în primele zile după ce scăpasem de Ceauşescu şi aveam dreptul să călătorim, nu m-am repezit să plec, fiind acum liniştit că pot să o fac oricând. Ei, nu chiar oricând, a mai durat până la asta, dar unde rămăsesem? Nu rămăsesem nicăieri, lunecasem prin memoria mea pe cale de a se dezintegra, de la ziua când am început să uit la ziua când mi-a căzut lentila de la ochelari, pentru că mă aşezasem pe ei, pe ochelari, puşi, nu ştiu de ce, de mine fireşte, tocmai acolo, pe un scaun din bucătăria Floricăi şi a lui Sandu, şi deşi simţisem ceva dedesubt, mă potrivisem mai bine, astfel încât le-am îndoit şi braţele, ce mai, îi făcusem praf, aproape praf.

Cam atâta, dar sigur mult mai puţin, însă tot aşa, o pagină jumate, numai de caiet dictando, deci „material” mult mai puţin, erau şi începuturile mele de romane sau povestiri din vremea când aveam 13-14-15 ani, căci eu n-am început prin a scrie poezii, ci proză. Începeam „romanul”, era, cred, ceva terifiant, repetam filogenia prozei, sărisem la romanul negru, dar numai cât să ameninţ cu culoarea asta, pe care mai târziu am utilizat-o ca titlu al unei rubrici ale mele dintr-o revistă, din moment ce pesimistul nu mai mergea, că fusese pus cândva, mai demult, de G. Călinescu, tot aşa, în titlul unei rubrici, spre deosebire de a mea, celebră. Unde or fi ajuns caietele acelea, în ce împrejurări au dispărut, le-am distrus eu însumi sau le-a aruncat mama mea, după ce le smulsese paginile libere, majoritatea de altfel, ca să-şi facă însemnările ei de gospodină săracă? Întrebarea e valabilă pentru atâtea şi atâtea lucruri care mă înconjuraseră cândva, care-mi fuseseră familiare şi pe urmă dispăruseră, prin voia mea sau prin voia lor sau prin voia altcuiva... Pe ele, pe fiecare, era, poate, câte o celulă de memorie, din memoria mea, aşa slabă cum îmi spusese tatăl meu că era a mea încă din naştere, de unde ştia el asta nu pot să-mi mai spun, ce doctor depistase chestia asta şi mă marcase cu ea de la început? De atunci, lucrurile merg cam la fel, încep cu mare vioiciune o pagină, două poate, şi pe urmă mă împotmolesc, o las pe mâine, dar mâine nu e chiar mâine, ci peste câteva luni, când dau de textul început că, acum, deh, am memoria artificială, adăugată, mai tare ca valoarea adăugată, aşa zisa plusvaloare de altădată, o mai scald puţin până când renunţ sau revenirea la acel text se amână tot mai mult, ca şi cum n-aş muri niciodată. Pe la pubertate cred am citit undeva una din frazele acelea care ţin loc de minte multor oameni, care spunea că geniul e o lungă nerăbdare, nu cumva e chiar şi un vers din Paul Valery, „génie, o longue impatience...”?, şi poate involuntar, ce prostie totuşi, am adoptat această comportare, sau mi s-a potrivit mai mult, lenea mea a adoptat-o ca pe o scuză puternică, o amânare nesfârşită, parcă în aşteptarea momentului când, totuşi, se va pune punct, dar mai mult decât acelor pagini începute, paginii sfârşite care voi fi, evident, fără să ştiu dinainte.

Întrebare: „Care e prenumele lui Alzheimer?” Răspuns: „Nu ştiu.” Întrebare şi constatare: „Vezi? Aşa începe.” Întrebare: „Care e, totuşi?” Răspuns din partea celui care pusese prima întrebare: „Alois”.

© 2007 Revista Ramuri