Locuiesc în vecinătatea unei colonii de corbi. De obicei, se trezesc înaintea mea şi aduc dimineaţa în pliuri mărunte – o liniuţă sură ori o cută cenuşie, rând pe rând, astfel încât sub ochii mei ia fiinţă, sculptural, relieful clar al unor şiruri de nori pe fundalul cerului.

Îi aud cum se apucă de treburi, în vreme ce eu mai pendulez între somn şi trezie. Ei făuresc dimineaţă după dimineaţă, le ascult mereu izbucnirile înfiorate, chiotele de voie bună. Mai că văd cum se înalţă lumina prin vrafurile în care-au ticsit bunbacul dimineţii: îl aranjează cu ciocurile, îl învârt, îl ciupesc, îl plisează ori îl stivuiesc, ba scoţând din el, ba întinzând, apoi îi dau iarăşi drumul, până ce dimineaţa se-mpătură la loc în sine însăşi, potopită de hohotul neajutorat al corbilor.

În dimineaţa asta aud o altă pasăre – scoate un sunet dulce, un fel de piuit pe tonuri joase, nu ţine mult, dar e melodios, două note, parcă desprinse dintr-o simfonie cuibărită în memoria mea – steag vestitor, scrisorică de bun-augur, gata să fie trimisă.

Atinge în mine acel loc muzical, din doar două măsuri, ce lansează un semnal spre mintea mea, iar ea răspunde: „primăvară” (nu suntem încă nici la solstiţiul de iarnă, dar pasărea e un crainic a ceea ce stă să se-ntâmple cât de curând, după ce lumina-n schimbare prinde a creşte).

Fiecare zi aduce cu ea ceva nou, e plină de variaţii subtile de unghi al luminii, de colorit al frunzelor (până la destrămarea lor). Iar lumina fiecărei dimineţi e scoasă de corbi din întuneric, în firişoare de culoarea mierii, urmate de flamuri ce bat în roz aprins, de câte un nor făinos, de vreun stindard violet, ca un penaj de fum, iar toată munca lor, de asamblare a dimineţii, e însoţită de râsete, sporovăiala lor atrage lumina mereu mai aproape, până li se aşează-mprejur, întruchipând un amfiteatru plin de spectatori, ce le urmăresc vesela dereticare – ei şterg praful, netezesc bine totul, aranjează cu ciocul particulele dimineţii, lumina se depune lin, împrejurul smoliţilor mesageri, aranjori şi cărăuşi ai sculpturii, păsările negre ale dimineţii, care au luat zorii şi i-au adus aici, pe pământ.

Pasărea ce-mi aduce-aminte-de-primăvară a atins în mine un sunet şi-am ştiut în clipa aceea că muzică sunt eu însămi, note muzicale şi tăcere, cadenţe de bătăi în tobe, aranjament de melodii alese astfel încât să facă inima să irumpă din cotloane, strigând: priviţi-mă, sunt aici, sunt aici! Cântecul păsărilor are acces direct la aceste ascunzişuri, de parcă sub piele ar exista o hartă ce leagă reţele şi căi dintotdeauna străbătute ori atinse de inimă, stau mărturie gingaşele urme lăsate, de forma ei, frunze ori boabe, tipare de lumină presărate de-a lungul drumului, mărturii ale prezenţei sale, astfel încât oricine află una din cărări s-o poată descoperi şi pe ea.

Ca şi când misia inimii ar fi să alcătuiască, din toate amintirile, o reţea şi nu va trebui să afli decât una, ca să descoperi întregul, să porneşti pe cărările şi liniile acestui păienjeniş, spre a cunoaşte, dintr-un singur pas, totul.

Ca şi când inima a sosit să ne arate că nu suntem ferecaţi în trupurile noastre sau în celulele noastre ca de închisoare, că nu suntem închişi în case ori birouri, în rutina sau obiceiurile noastre, ci suntem liberi, asta vine ea să ne spună, în clipa când am prins a păşi pe cărarea inimii, să putem explora miriade de lumi ştiute şi de ea, pe care – intuim la un moment dat – chiar ea le-a inventat, ea a creat, deopotrivă, toate aceste universuri şi cărările pe care ne-am poticnit, le-am pierdut, apoi le-am regăsit. E un tărâm aparte, autonom, această pistă a inimii, din apropiere, îndeosebi atunci când corbii împătură dimineaţa, iar o pasăre de primăvară, mesager venit de cine ştie unde, purtător al unui steag din viitor, face să sune pe o coardă o melodie din viitor. Iscusita creaţiune a dimineţii, tot acest proces denumit de noi „dimineaţă”, dezvăluie legătura timpului cu spaţii străine de orice fel de măsurători.

Muzica iscată de pasărea cea primăvăratică a dat imbold şi altor note muzicale, strune şi steaguri semnalizatoare să-şi fluture experienţele în mintea mea. Câmpuri şi plantaţii de măslini se perindau prin faţa ferestrei unui tren gonind nebuneşte prin Italia de sud. Măslinii din imediata apropiere se mişcau şi ei iute de tot, pe când ceilalţi, aflaţi la o oarecare depărtare, erau mult mai apatici şi visători, mai puţin implicaţi ori ahtiaţi să ajungă undeva, mai vizionari, mai puţin dependenţi de strivitoarea importanţă de metal a trenului, de sforăitorul său simţ al datoriei, al condiţiei sale întrutotul demne de încredere, de oţelita sa perseverenţă în atingerea ţelului. Măslinii din fundal erau chiar acolo, de veghe, cufundaţi în soarele primăverii târzii, oarecum detaşaţi, ca şi când şi-ar fi cunoscut propria natură şi asta ar fi fost de-ajuns să-i facă fericiţi. În vreme ce măslinii din apropiere se mistuiau în viteză, ca nişte copii stârniţi să se ia la întrecere cu trenul. Trunchiurile măslinilor se îndoiau, se curbau în spirale aesmănătoare beţigaşelor de zahăr candel cu care ne delectam când eram copii. De culoarea chihlimbarului, aveau bule de aer înăuntru, ca ultimele respirări, înainte de a încremeni în colaci de zahăr candel întărit, până să redevină şuvoi într-o gură de copil, astfel încât gândurile lor, aproape stinse, eliberate acum, l-ar putea înrâuri pe copilul devorator-mântuitor, să-şi sloboadă tovarăşii aflaţi în borcanele lipicioase de pe raftul de sus al magazinului din colţ, acolo unde inele de zahăr candel colorat, coapte în lumina soarelui de culoarea mierii, stăteau drepte ori sprijinite de peretele borcanului de sticlă.

Trunchiurile măslinilor se-nvârtejeau, câteodată o luau în direcţii diferite, se despărţeau, de la câte un nod, în ramuri, iar alteori se uneau la loc, să-şi continue dansul spiralat, înainte ca mişcarea să le dezagrege, să le reducă la o masă de ramuri ca degetele, mulţumindu-se ca, întinse pe spate, mângâiate de soare, să atingă frunzele gri-verzui, asemeni unor frânturi de crescendouri.

Solul dintre măslini era brun-roşiatic, iar trunchiurile lor rotitoare mi-au dat o senzaţie de vertij. Când am coborât la Brindisi, aerul era încins, nemişcat. Calea pietonală ce ducea în centru era pustie. Un vânt se stârni de nicăieri, iar palmierii de pe marginea drumului fâlfâiau din frunzele groase, schiţând saluturi spre toate păsările ce treceau. M-am luat după indicatoare, până la biserica San Pietro, iar în grădina din spatele ei am zărit un lămâi mic, rezemat de poarta ce despărţea grădina de stradă. Mă privea. L-am privit la rându-mi şi l-am îndrăgit pe dată, pe străzile pustii şi fierbinţi din Brindisi, în dosul străvechii biserici San Pietro, cu interiorul său boltit, curbat şi frescele ei cojite, cu săpăturile din subsol, ce scoteau la iveală temeliile unei biserici şi mai vechi. Am ieşit din grădină şi am conversat tainic cu Lămâiul, în lumina crudă, orbitoare a primăverii târzii din sudul Italiei. Mica pasăre primăvăratică de astă-dimineaţă mi-a adus aminte de Lămâi.