Descoperirea sau redescoperirea spaţiului iberic înseamnă, pentru Cristian Liviu Burada, în volumul de versuri Echerul fosforescent şi alte câteva lumini, Ed. Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 2008, o altă cale de acces în realitatea cea de toate zilele, într-o lume ieşită din ţâţâni, atrasă din ce în ce mai mult de carnavalescul cotidian, de kitsch-ul provinciei, grotesc şi apter, fastuos şi zdrenţuit. Sărbătoarea devine un spectacol jalnic, un împrumut de măşti, un alai de caricaturi dintr-o lume postcomunistă, dintr-un acvariu menit să amăgească furnicarul nătâng. Trecută prin filtrul pânzelor lui Goya, tablourile dobândesc expresivitate, fosforescenţă, vehiculând insolenţa strigătoare la cer a desfrâului cotidian. O lume răsturnată transpare în ceremonialul nocturn, în stridenţa culorilor şi a protagoniştilor descinşi din carele alegorice ale mascaradei municipale: „Copaci paralitici crescuţi / Lângă zidurile păroase ale oraşului / Carnavalul grotesc cu măscărici palizi / Harfe din piatră necântătoare / Clowni pitici geniali în tumbe tembele / Trăgând după ei care alegorice / Cu înjurături rebele // Cine să fie / Cine să fie / Paţachine cu buze mari siliconate / Care tocmai a născut o broască maronie // Sunt zilele oraşului / Iar maimuţoiul şef belaliu / Cu siguranţă o va premia în mărinimia-i rozalie / Azi îmbrăcată special în frac portocaliu“ (Zilele oraşului). Ochiul înregistrează haosul din jur, fantasticul banalităţii, o lume a sufletelor moarte, a oamenilor care şi-au pierdut personalitatea, devenind „doar nişte urme lăsate în fugă / De nişte picioare imense.“ În cele mai bune poezii ale volumului, se reţin acele imagini atinse de aripa suprarealismului, de viziuni teratologice, desprinse parcă din imaginarul capriciilor lui Goya, sau din ceasurile curgătoare ale lui Dali. Spania lui Picasso, Dali, Goya, dar şi a cavalerilor rătăcitori, cu „principiile lor uitate“ se reflectă în textele lui Cristian Liviu Burada, poet al unor tărâmuri inefabile („despre ceva anume care-mi scapă“), al „echerului fosforescent“ dintre tată şi fiu, al umbrelor unei amintiri, dar, dispus acum să transmită măreţia sau deriziunea unui univers, o lume a miresmelor iberice, a tablourilor suprarealiste, a catedralelor dezvăluite în autentica lor austeritate. Faţă în faţă cu altarul unei biserici din Barcelona, eul liric nu poate avea un ochi îngăduitor în preajma bâlciului dintr-un spaţiu familiar, din care a dispărut orice transcendenţă. Titlurile poemelor au un veşmânt lipsit de solemnitate, încărcat de imagini ludice, de asociaţii insolite. Privind tablourile din galeriile lumii, poetul imprimă versurilor sclipiri imprevizibile, prospeţimi de asfinţit: „Trist ca un vitraliu în asfinţit / Prin câte vitralii mă priveşte acum“ (Tatălui meu). Spania înseamnă pentru poet o lume a reculegerii, dar şi a recuceririi unui teritoriu sugerând înălţime, fantasmă, spaţiu cultural. Iată o imaginară întâlnire cu Picasso, semn al luminii care înlocuieşte obscuritatea, al modelelor autentice deasupra celor de mucava dintr-o provincie uitată: „Nu ştiu dacă maestrul chiar mă aşteaptă // Oricum… era încălţat cu nişte papuci de casă / Din molton roşu / Iar peste cămaşa în carouri avea tras un tricou / larg de marinar / Semn banal că încă mai naviga“ (În vizită la Picasso).

Nu poţi să nu evoci „arcadele gotice / Cu vechi tresăriri de orgolii“, cafenelele şi fluturii albaştri, expoziţia foviştilor sau porumbeii din „asfinţituri galbene“, dar nici anticarii sau flacăra mâinii care plăsmuieşte teritorii aprinse cu nopţi de coşmar prefăcute în dimineţi. Atras de mirajul iberic, Cristian Liviu Burada nu uită că vine dintr-o lume care se poate întuneca repede, din care lumina poate ţâşni miraculos pentru ca apoi să se cufunde în întuneric: „Aparatul de fotografiat cu burduf şi / trepied al lui Brâncuşi / Nu are şi / blitz“, spune poetul care vrea să surprindă începutul lumii, fotografia originară, matcă a tuturor imaginilor viitoare: „Doar pe final toată imaginea reţinută / Va să semene cu un alt ou de început de lume / perfect şlefuit // După el pot să curgă oricâte alte lumi…“ (Fotografia sau oul începutului).

De aici, imaginea timpului din ceasurile lui Dali, relaţia alb-negru, lumină-umbră, catedrală-carnaval, transparenţă-coşmar, „culori îngheţate“ – „nuferi de miere“, o ţară a contrastelor exterioare şi lăuntrice, pulsând în unele din paginile remarcabile ale acestui volum care începe să limpezească apele din imaginarul textelor lui Cristian Liviu Burada. Spania din acest „echer fosforescent“ reprezintă o retragere în care eul poetic se reculege, vindecându-şi rănile şi privind cu un ochi necruţător lumea din jurul său.