Consecvent cu sine, Liviu Ioan Stoiciu îşi menţine atitudinea inchizitiv provocatoare în relaţia cu realul şi în cel mai recent volum al său Craterul Platon, apariţie elegantă alături de fotografiile lui Dan Alexandru Taban (Editura Vinea, Bucureşti, 2008). Dincolo de disponibilitatea de înregistrare, disecare şi amendare a cotidianului există tentaţia unei alte dimensiuni, ce se manifestă constant în cele trei părţi ale volumului - CAUT, DAR HABAR NU AM CE CAUT, ATENŢIE LA COINCIDENŢE, TE-AM VĂZUT IERI ÎN CEALALTĂ DIMENSIUNE. Patosul căutărilor aduce în prim plan un motiv reper în poemele sale, labirintul, rătăcirea într-un univers contorsionat în care intenţia desacralizării corozive coexistă căutării- captării determinate a unui „Dumnezeu personal”.

Sub genericul „CAUT, DAR NU ŞTIU CEEA CE CAUT”, prima parte a volumului funcţionează ca avertisment: inconsistenţa, eşecul sunt asumate: „Mi-am pierdut/ ingenuitatea, nu mai merit nimic de fapt. Orice/ aş face, nu găsesc/ „esenţa” sau dacă o găsesc şi nu sunt conştient - Doamne ar trebui să-ţi aţin calea?”, nu este căutată revelaţia ci restauraţia, repunerea în drepturi, restabilirea chiar tardivă, chiar după moarte: „dacă tu îmi vei lua ceea ce e al nimănui / şi mi le vei da după moarte...”.

Rezoluţia retragerii „ în speranţa înălţării/ deşertăciunii minţii” se figurează ca o zbatere sisifică între „stricăciunea trupească” şi „pustiul sufletului”. Victimizarea este aparentă, rezultat al crizei permanente, ea este utilizată ca soluţie provizorie. Se induce impresia de victimă-obiect pasiv asupra căruia se resfrânge acţiunea unui subiect indeterminabil, atotputermic „Cine se juca păpuşar,/ Cu viitorul lui?”, eul poetic dimpotrivă reacţionează şi se repliază rapid - substituţia de roluri victimă/călău confirmă tenacitatea şi uneori voluptarea cu care înfruntă calvarul. „Osândit”, „ defăimat”, „ resemnat”, mărci lexicale ale victimizării cumulează negativ, tensionează discursul, compromit actul de interiorizare- spiritualizare şi îl situează „ în mişcare de opoziţie, alungat/ Adevărul fiind că a încetat / să mai facă deosebirea între frumos şi urât”.

Ipostaza de provocator nu este gratuită, persistenţa revendicativă are ca finalitate infirmarea lipsei de consistenţă, de concentrare, infirmarea sterilităţii atingerea sensului. Strigătul disperat: „daţi-mi înapoi frumuseţea!” nu rămâne eventual fără ecou „Pur/ şi simplu, o putere misterioasă, însă, m-a făcut pe nesimţite/ să- mi schimb mereu drumul şi gândul rău”. Acest „deus ex machina” nu este însă infailibil, suportul său implică cooperarea „pacientului”: „După/ ce şi-a încercat norocul, încovoind în jos o ramură/ a sanctuarului lui interior, care/ părea moartă acum, iarna, dar care la primăvară va inflori - dacă ramura, / încovoiată la maxim acum îngheţată nu se va rupe. Şi/ dacă nu se va dărâma tot /şirul de trepte de pe ea, de la baza şirei spinării către/ creştetul capului, care duce la sol şi/ până la podiumul supraînălţat al inimii lui, „în centru lumii”...”. Dar starea de criză, situaţia cu un permanent potenţial „germen al disoluţiei” este cultivată redundant alunecâd în manierism. Toposuri şi kairosuri maligne sunt invocate să articuleze teritoriul alienării: „buba rea”, „ regiunea craterului Platon, în colţişorul ei cel mai infect”, „turnul închisorii cotidiene”. Senzaţia de abandon, de „ al nimănui” ce o provoacă aceste happening- uri este blocată eficient prin accesarea „unei realităţi spirituale paralele”.

Limita este testată nu numai ca verificare- confirmare a stării de graţie dar şi ca verificare- confirmare personală, de exorcizare a obsesiilor şi angoaselor : „Pus la zid, să mă lecuiesc de frică, le privesc: dau filă după filă...”. Travaliul poetic, autoviolentarea nu sunt inutile, căutarea se dovedeşte prolifică, răspunsul este rostit răspicat: „sunt aici şi acum fiindcă trebuia să fiu aici şi acum”.