Congenerii, săi, printre care mă prenumăr, consecvenţi şi pasionaţi cititori de literatură beletristică (ficţională), continuă – şi în actualitatea noastră – să manifeste interes pentru fiecare nouă apariţie editorială purtând semnătura lui Dumitru Radu Popescu. Deşi, de la debutul său editorial s-au scurs, iată, peste cincizeci de ani. Nu-i exclus ca, acest atât de prolific şi plurivalent scriitor contemporan, să-şi fi marcat prin publicarea, spre finele anului 2008, a voluminosului roman Întoarcerea tatălui risipitor (Cartea Românească, 580 pag.), semicentenarul debutului său editorial. Consecvenţa de care aminteam, nu vrea să însemne că cititorii, din categoria numită, rămân străini, impasibili în faţa fluxului literaturii autohtone din realitatea imediată. Ori că nu ar fi în cunoştinţă de cauză cu scrieri produse în momentul literar actual, în arealul unor culturi de audienţă extinsă.

În ce ne priveşte, continuăm să-l citim pe Dumitru Radu Popescu şi după ce, pe parcursul destul de multor ani, am citit nu puţine dintre textele criticii literare de întâmpinare, ori chiar exegeze despre opera acestui scriitor. Inclusiv paginile de sinteză pe care Nicolae Manolescu i le rezervă în „Istoria critică a literaturii române” (2008, pag. 1099-1105). Dar nu uităm nici temeinicul studiu, pe care în urmă cu peste trei decenii, criticul şi istoricul literar Eugen Simion i l-a consacrat într-unul din volumele sale, din seria de patru, Scriitori români de azi. Iar în privinţa romanului „Întoarcerea tatălui risipitor”, vom mărturisi că prima cronică despre această relativ recentă apariţie editorială a lui Dumitru Radu Popescu, publicată cu titlul „Cod roşu” şi semnată de Daniel Cristea-Enache, am citit-o în săptămânalul România literară, nr. 13 şi 14, din 3, respectiv 10 aprilie, 2009. Astfel am constatat faptul că cititorii pe care îi avem, în principal, în vedere, au parcurs volumele lui D.R. Popescu printr-o grilă de lectură consonantă, în esenţă, cu cele învederate în recenzii şi cronici literare ori în texte de exegeză. Să exemplificăm. „(...) D.R. Popescu este creatorul uneia din cele mai stranii şi violente viziuni epice din întreaga noastră literatură. Până la urmă romanele dau senzaţia de spectacol burlesc, de grand guignol.” (Nicolae Manolescu)

„Într-o pagină de D.R. Popescu se concentrează toate nuanţele pe care existenţa obişnuită le poate cuprinde, de la asasinat la poezia naturii, antrenând un număr impresionant de istorii pe care memoria naratorilor (sunt totdeauna mai mulţi naratori în cărţile sale), le dilată, modificându-le înţelesul ori de câte ori sunt reluate. Viaţa apare astfel ca o poveste confuză, neîncheiată, construită dintr-un amalgam de fapte, bune şi rele, urâte şi frumoase, verosimile şi neverosimile, care se agresează reciproc şi se îngăduie cu dificultate. Înfăţişând-o, prozatorul nu intenţionează s-o ordoneze şi s-o judece more geometrico. La sfârşitul cărţii istoriile sunt tot atât de tulburi, contradictorii, iar cititorul este silit să caute el însuşi un sens şi să dea o soluţie.” (Eugen Simion)

Să menţionăm că cei doi reputaţi critici şi istorici literari din care am citat au în principal ca referenţialitate câteva nuvele ale scriitorului şi, mai ales, romanele F, Vânătoarea regală, Cei doi din dreptul Ţebei, O bere pentru calul meu, Ploile de dincolo de vreme, Împăratul norilor, apărute între anii 1969-1976. Fără a intra în detalii biografice, să adăugăm, totuşi, că până în 1982 scriitorul a trăit la Oradea, ca licean, apoi la Cluj, unde a scris şi s-a impus prin cărţile sale ca unul dintre cei mai importanţi scriitori români din perioada postbelică.

Atât Nicolae Manolescu, cât şi Eugen Simion, dar şi alţi critici autori de recenzii şi cronici literare au remarcat dintru început faptul că în momentul literar al anilor ’60, din trecutul secol XX, „D.R. Popescu s-a numărat printre primii care au intuit potenţialul alegoriei, al simbolismului poetic în proza postrealist-socialistă.” (N. Manolescu). Similar s-a pronunţat, în privinţa ideii reproduse mai sus şi în mod simultan şi Eugen Simion. Iar la tânărul, încă, critic literar Daniel Cristea-Enache, în recenta sa cronică menţionată, se desluşeşte, în subsidiar, că ideile înaintaşilor săi numiţi de noi, activi şi la ceasul de faţă în peisajul criticii şi publicisticii literare, au fost organic asimilate ca permanent viabile în privinţa prozei scriitorului comentat. „Se observă – scrie tânărul critic – în romanul abundent, descentrat al lui Dumitru Radu Popescu o ezitare a romancierului. Dacă nu mai multe: între codul realist şi cel parabolic, apoi între cel parabolic şi cel fantastic; în fine, între o proză ce fotografiază (dintr-un anumit unghi ideologizat) realitatea zilelor noastre şi, pe de altă parte, una cu coeficient simbolic ridicat.“ În întregul ei, cronica lui Daniel Cristea-Enache, pertinentă şi onestă, aş rezuma-o ca ideaţie şi argumentare prin citatele transcrise din roman, prin reproducerea unui pasaj din aceeaşi „Istorie critică...” a lui Nicolae Manolescu: „Lumea din F n-are acces la nobleţea suferinţei şi a morţii, ci numai la caricatura lor. Şi iubirea se află uneori în miezul unor astfel de spectacole groteşti.” (pag. 1103).

Când am aflat din presă despre apariţia romanului „Întoarcerea tatălui risipitor”, gândul m-a dus instantaneu la Evanghelia lui Ioan (cap. 15, vers. 1-32), care se citeşte în fiecare an, într-una din duminicile lunii februarie, la Liturghia săvârşită în bisericile ortodoxe şi greco-catolice. „Fiul risipitor” din textul evanghelistului a devenit, pesemne, şi el tată, după întoarcerea acasă, dar, la un moment dat, n-a putut rezista ispitei şi a procedat precum atunci când era fiu la casa tatălui său – mi-am zis în sinea mea citind un asemenea titlu. Intrând foarte recent în posesia romanului şi parcurgându-l printr-o lectură „pe îndelete”, l-am regăsit pe acelaşi important şi laborios, inventiv şi impresionant scriitor Dumitru Radu Popescu ale cărui scrieri le citesc în mod constant, iată, de peste cinci decenii. Dar câteva texte dramatice ale sale le-am urmărit în spectacole de teatru, dintre care cel cu textul „Paznicul de la depozitul de nisip”, spectacol reprezentat în urmă cu peste zece ani, pe scena Teatrului Naţional din Craiova, în regia lui Silviu Purcărete, cu actriţa Mirela Cioabă şi actorul Ilie Gheorghe, în rolurile principale (Dora şi Hariton), urmărit în vreoi trei rânduri, îmi este şi în prezent viu în memorie.

Încă din incipitul romanului „Întoarcerea tatălui risipitor” se impune scriitura specifică, „marca D.R. Popescu”, dar şi vocaţia pentru fantezia asociativă a scriitorului şi alte caracteristici întâlnite în romanele anterioare ce-i poartă semnătura, precum şi o strategie anume în utilizarea şi „amalgarea” „tehnicilor narative”. Pe parcursul lecturii însă şi implicit, la finele ei, cititorul consecvent de literatură beletristică sesizează şi înregistrează, dacă nu o surprinzătoare „schimbare la faţă” în structurarea substanţei romaneşti, oricum o „distribuţie” simetrică (sferică?), de tip rebrenian, am zice, a acesteia. În sensul că toate nuanţele, ori chiar extrapolările, în unele cazuri, se pot raporta şi conexiona desfăşurării epice centrale, care-şi urmează fluxul în datele esenţiale, fundamentale. Într-o lume de „suciţi”, de degradaţi biologic şi taraţi psihologic, iraţionali, lipsiţi de spirit de discernământ, cum se sugerează această lume în incipitul romanului (pag. 11-12). Tot într-unul din primele subcapitole (secvenţe) este precizat toposul desfăşurării acţiunii, anume, satul Cioromârda, o aşezare anonimă, între păduri. Aceasta devine, peste noapte, cum s-ar spune, un fel de axis mundi, pentru cei din zonă, când se află că soldatul Paraschiv, plecat în alte zări să lupte pentru bani, în armata plecată din ţară, „a căzut la datorie”. Şi urmează să i se facă un fel de funeralii naţionale, în satul său natal, Cioromârda. Scenele în care primarul localităţii, numitul Răgălie, vine să-i facă cunoscută vestea doctoriţei Ruxandra de la dispensarul comunal sunt o îmbinare între grotesc şi burlesc, dezvăluind nişte fiinţe dominate de instincte primare, practicate însă cu nişte reflexe considerate de protagonişti drept dintre cele mai fireşti.

Astfel că fluxul narativ, de o perceptibilă complexitate, se constituie în jurul pregătirii acestor funeralii, înregistrându-se şi derulându-se o multitudine de momente, personaje, voci narative etc.

Substanţa romanului este distribuită în trei consistente şi extinse părţi: I Războaiele copiilor, a cărei structură este la rândul ei divizată în două capitole; primul cu titlul părţii întâi, cu 14 subcapitole, al doilea, Dimineaţa de taină, alcătuit din 21 de capitole (secvenţe); II Mireasa face patul, parte alcătuită din următoarele capitole; Raiul de iarnă (7 secvenţe), Icoana lui Iuda (4 secvenţe), Virgina Eva(9), Berzele nebune (2), Capra vecinului (2), Ana de Cioromârda (5), Icoana lui Iuda (10), Mireasa face patul (3); III Răscoala morţilor, cuprinzând două capitole, anume, primul cu titlul acestei a treia părţi a romanului, la rândul lui „fragmentat” în 47 de subcapitole (secvenţe), iar al doilea intitulat Revoluţia popilor (8 secvenţe). Chiar şi această elementară „contabilitate” poate sugera aserţiunea noastră în legătură cu structura de care vorbeam, sesizabilă în noul roman al lui Dumitru Radu Popescu.

Realitatea recentă a societăţii autohtone e destul de uşor recognoscibilă, în toate momentele relevate, precum şi personajele reale angrenate în fluxul epic al romanului, sub multiplele lui faţete, în cele mai dese cazuri dezagreabile. Cu toate că fiecare dintre cele trei părţi ale romanului poartă ca motto replici ale personajului Horatio, din actul I al tragediei Hamlet, în primele două, iar în cea de a treia parte, tot din actul întâi, de data aceasta aparţinând personajului principal, prinţul Hamlet însuşi.

„Simbolurile livreşti”, cum remarca acelaşi N. Manolescu, sunt deseori utilizate de scriitor în proza sa. Cum în centrul acţiunii romanului se situează – cum am mai menţionat deja – pregătirile pentru înmormântarea soldatului Paraschiv, fiu al satului, cimitirul reprezintă şi el un loc important în desfăşurarea acţiunii din roman. Astfel că încă din secvenţa 4, a primei părţi, scriitorul îl prezintă în acest mod: „Irina trecea printr-un cimitir lung şi lat, fără capete, fără sfârşit, din care nu ştia pe unde o să iasă în drum şi unde era poarta de intrare!... Ce cruci înalte, de beton, ca la oraş, ce cripte uriaşe, ca nişte cazemate, care arătau groaza în faţa frigului, a timpului şi a zăpucului!... „Slavă eroului Dominic Dumbravă”... „Glorie veşnică luptătorului Vasile Tomoioagă, fost campion mondial la greco-romane”... „Bela, luptător antifascist”... „Sofronie, veşnic luptător anticomunist”... Ion Chimirea, zis Bâzdoacă, agent veterinar, primul om care a avut bicicletă în sat”... „Cioplan Dionisie, căzut la Odesa, în lupta împotriva duşmanilor ţării”... „Haralambie Lipoveanu, care a suferit din cauza comunismului”... Cruci lângă cruci, morminte lângă morminte, în cimitirul plin cu flori şi buruieni, care-i încăpea pe toţi. Toţi muriseră pentru ceva, nici unul nu murise degeaba!... Ardeau lumânări pe lespezi de morminte, pe cruci! Dincolo de cimitir era beznă – şi ce se afla în beznă nu exista.”

În turla bisericii, lângă clopot, se instalaseră puştanii Costică şi Mitică, încă de când a venit vestea că Paraschiv a căzut la datorie şi va avea o înmormântare cu mare fast, gardă militară, generali, oficialităţi, notabilităţi. Acolo-i vom găsi şi după înmormântare „trăgând câte-o înghiţitură în plus din vinul de cuminecătură”, spre finele romanului, precum şi pe alte personaje precum Răgălie, Ruxandra, Irina şi încă altele.

Am putea continua cu numeroase alte consideraţii despre acest interesant şi pătrunzător, problematizant roman, al inepuizabilului, parcă, scriitor, contemporan cu noi. Oricum, dacă cercetătorii din sfera diverselor discipline socio-umane vor efectua o lectură studioasă a romanului „Întoarcerea tatălui rătăcitor”, vor depista în întreaga sa substanţă o bogată sursă de elaborare de studii de profil, cum se petrec lucrurile de o bună bucată de vreme încoace.