Gândire şi poetizare (I)

Pentru semestrul al II-lea al anului academic universitar 1944-1945, profesorul Martin Heidegger propunea studenţilor săi de la Universitatea din Freiburg1 un curs care avea ca titlu Introducere în filosofie. A gândi şi a poetiza (Einleitung in die philosophie. Denken und dichten). Acesta a fost ultimul curs al lui Heidegger, ca titular al catedrei de filosofie. Cursul, aşadar ultimul susţinut public de Heidegger, programat pentru iarna acelui an academic, a fost întrerupt după a doua expunere, profesorul Martin Heidegger fiind chemat de Volkssturm, forma nazistă a „ridicării în masă”, iniţiată la sfârşitul anului 1944, pentru ca Germania să facă faţă ocupării de către aliaţi a teritoriului naţional.

Dar, pe de altă parte, dacă vrem să pătrundem chiar în inima filosofiei, să ajungem la sâmburele lui a gândi, de ce să privim gândirea în vecinătatea poeziei? Pot fi socotiţi poeţi nişte gânditori? Iar gânditorii, de cealaltă parte, sunt ei înşişi nişte poeţi? Ce îi strânge laolaltă ? În modul lor de a fi există, oare, ceva comun? Da – răspunde Heidegger, de vreme ce « gânditorii şi poeţii sunt cei care în chip propriu salvează şi păstrează cuvântul în sânul rostirii […]. Dacă ar fi altfel, ar lipsi raţiunea pentru care numim atât de bucuroşi laolaltă a gândi şi a poetiza, filosofia şi poezia, în exprimarea curentă „gânditori şi poeţi”»2 (Ibidem, p. 108). Îi desemnăm laolaltă, aşadar, gânditori şi poeţi, în temeiul unei tainice afinităţi. Germanii, observă Heidegger, sunt consideraşi „popor de poeţi şi gânditori”3 (Id.ibid.). Şi de ce, oare, noi, românii – se spune – „ne naştem (vai...! doar) poeţi”?4 Care să fie raţiunea obscură pentru care germanii sunt astfel numiţi? Simplul fapt că putem constata, în statistica istoriei, prezenţa unor mari nume de gânditori şi poeţi germani? Dar coapartenenţa aparent tainică a sferelor lui a gândi şi a poetiza pare atât de adâncă, dincolo de popoare şi culturi, încât nu o dată mari gânditori strălucesc prin ceea ce este poetic în gândirea lor, aşa cum mari poeţi îşi au pecetea operei în vecinătatea gândirii celei mai profunde.

Primul chemat să ne introducă în lumea lui a gândi, astăzi, este „filosoful-poet”, cel care, într-o exprimare filosofică vecină cu poezia, l-a plăsmuit pe Zarathustra, încercând să dea zare spre ceea ce este acum, plonjând aşadar reflecţia filosofică spre fiinţarea care trebuie gândită, astăzi. „Acest ultim gânditor al timpurilor noi – scrie Heidegger – este gânditorul european care gândeşte desfăşurarea occidentului începând cu Renaşterea şi în acelaşi timp desfăşurarea historială a istoriei universal planetare. Când Nietzsche gândeşte ceea ce este şi, astfel procedând, când încearcă să spună ceea ce este propriu-zis întreaga fiinţare, în privinţa fiinţei acesteia, el spune „Orice fiinţare, în măsura în care este, e voinţă de putere”5 (Ibid., p. 110). Simplul fapt că Nietzsche gândeşte orice fiinţare ca voinţă de putere şi că prin această sintagmă – un filosofem capital pentru gândirea post-nietzscheană –, prin această vocabulă, deci, îşi exprimă gândul esenţial, nu ne aduce, însă, mai multă lumină, spre a lămuri tainica logodnă a gândirii cu poetizarea. Iar întrebările heideggeriene, în orizontul cărora se desfăşoară introducerea în filosofie, curg de-acum în cascadă:: „Ce loc mai poate rămâne pentru poezie în sânul voinţei de putere? Sau ceea ce noi numim poezie nu este în chip esenţial, peste tot, identic? În ce măsură, pentru gândirea lui Nietzsche, faptul de a poetiza devine esenţial într-un mod atât de pronunţat, de ce trebuie „poetizată” figura lui Zarathustra, şi ce înseamnă că el poetizează în inima gândirii sale? Nu putem limpezi toate acestea decât dacă facem experienţa gândirii lui Nietzsche, aşa cum este ea, vorbind la propriu, gândire europeană devenită planetară; căci gândim deja după chipul gândirii lui Nietzsche şi astfel i-am dat încuviinţarea, chiar acolo unde, susţinând sus şi tare contrarul, îi este respinsă „filosofia” sa şi este condamnată fără apel”6 (Ibid. p. 111).

Dacă dimensiunea poetică a discursului filosofic nietzschean nu este un simplu capriciu stilistic, ţinând de sensibilitatea autorului, şi nici un adaos ornamental, şi dacă această fibră poetică este consubstanţială gândirii sale fundamentale, trebuie atunci să sondăm cu necesitate mai adânc, aşadar nu în gândul „capital” (desfăşurat în doctrina voinţei de putere), ci în gândul „fundamental” al gândirii sale, ceea ce Nietzsche numeşte „gândul tuturor gândurilor”. Diferenţa introdusă de Heidegger între gândirea capitală (lat. caput, capitis; cel din frunte, capul, cel care conduce spre un alt cap, spre o altă destinaţie, spre un alt ţel, alt telos), şi gândirea fundamentală, cea pe temeiul căreia se înalţă orice altă gândire, prundul tuturor gândurilor, este una esenţială. Gândirea fundamentală a filosofiei nietzscheene este doctrina eternei reîntoarceri a identicului. Iar mai profundă decât această diferenţiere, între gândirea capitală şi cea fundamentală, ne pare tentativa reflecţiei heideggeriene de a căuta un răspuns la întrebarea dacă această diferenţiere este una operabilă şi valabilă doar pentru filosofia nietzscheană sau ea pecetluieşte orice doctrină din tradiţia metafizicii occidentale. A citi cu vigilenţă opera nietzscheană şi a înţelege cu adevărat, în fine, ceea ce este esenţial în discursul său filosofico-poetic înseamnă a regândi, a reinterpreta şi a dezvălui ceea ce stă încă în rezervă, nerevelat, în rostirea lui Zarathustra, cea care marchează capătul (iarăşi caput, ţinta, telos-ul) metafizicii occidentale7 (Ibid., p. 112-113).

Mai toate lecturile şi interpretările filosofiei nietzscheene au lăsat loc arbitrarului, judecăţilor conjuncturale, aleatorii. Doctrina voinţei de putere, gândul „capital” al filosofiei sale, a fost catalogată şi astfel expediată (nepătrunsă în sâmburele ei) ca fiind „o intuiţie genială” (sintagmă vagă şi care nu spune, deci, mai nimic), iar doctrina eternei reîntoarceri a identicului, gândul său „fundamental”, a fost etichetată, didactic şi comod (şi astfel la fel de neînţeleasă în dimensiunile ei fundamentale), ca o opinie între altele, o „idee” subiectivă, când nu a fost socotită, de-a dreptul aberant, chiar o concepţie „religioasă”. Însă o lectură vigilentă, apropriată filosofiei nietzsceene şi capabilă să lumineze ceea ce stă încă nedezvăluit în această gândire, presupune, în viziunea lui Heidegger, câteva condiţii majore de care trebuie să ţină seama „orice tentativă de a regândi un gânditor”. O primă condiţie este aceea de „a lua ritmul gândirii sale”8 (Ibid. p. 114), de a adopta şi a intra în ritmul gândirii pe care încercăm să o regândim. Condiţie esenţială fără de care orice demers hermeneutic sfârşeşte în aleatoriu, orice interpretare devine un „drum de pădure” care nu duce niciunde şi pe care, urmat orbeşte, ai toate şansele să te rătăceşti.