Spre deosebire de „procesul de plivire“ care deschide calea ascendenţelor literare din prima jumătate a secolului XIX din perspectiva cărora contează confluenţele modelatoare (anacreontice, mediteraneene şi franceze, în configurări divizate) literatura noastră contemporană are de făcut o alegere ambivalentă. După Unirea Principatelor, în 1859, după lepădarea de viziunea levantină, climatul local intră în dinamica noilor referinţe. Ne desfacem de modele preluate mimetic ca să formulăm pretenţii estetice semnificative.

Izbăvirea de imitaţii reclamă câteva bune decenii. Adaosul de cultură se infiltrează leneş în boierime. Narcisismul ei nu e de ordin secund. Filtrări obosite de sine ne întâmpină pe un traseu sărac în imaginaţie. Totuşi apar şi ambiţii calificate. De la Ion Budai Deleanu, atât de caracteristic instalat în întreprinderi de tipar vast, îndatorat totodată elementului italienizant al Divinei Comedii prin eufonii panoramice, Bolintineanu, Vasile Alecsandri, înaintea lor Heliade Rădulescu văd calea de urmat în vocaţia temperamentelor asupra doctrinelor. Însă, cert, scriitorul este nu doar un martor sensibil al vieţii, el este chiar acel demon ce se angajează s-o agite.

Ca atare, Eminescu, imediat apoi Macedonski îşi proiectează personalitatea la nivelul temeiurilor cosmotice. Primul afirmă adeziunea la trecutul glorios, îmbracă motivele sale în haina paseismului, celălalt îngăduie frigului sufletesc să se împrăştie ca metafora imensă a lăuntricului să dezvolte lirismul reformat de magia benefică a schimbărilor.

Din punctul de vedere al îndreptăţirii culturale se formează două şcoli. Una e critică, face oficiul de renunţare la retorica paşoptistă, am desemnat şcoala Junimii, de un clasicism investit cu intenţii renovatoare sub toate aspectele, cealaltă nu ocoleşte modernismul, crede în el, grefează polemic afectele pe o atitudine liric insurecţională. Pe cale de consecinţă devenim simbolişti, ne recomandăm Europei. Macedonski va fi primul român care publică în reviste de limba franceză, revelând Occidentului ce putem să fim ca fiinţare poetică. După el, fără să renunţăm definitiv la romantism, avem puterea să ne investim şi în meditaţii muzical-picturale, să ducem focul emotiv la culori parnasiene, ulterior şi la valorile ludicului suprarealist.

Destul de amănunţit E. Lovinescu a expus liniile mari ale elementelor de ordine urmate erudit de Tudor Vianu, încadrat de Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, I. Negoiţescu. Pe de altă parte Paul Zarifopol, nu întotdeauna poziţionat distinct, crede într-o generaţie a radicalizării. Îşi doreşte complicitatea cu studioşii vieţii interioare, iar dacă este posibil, sub luminile unificatoare ale inteligenţei. Astfel nu mai acceptă fanatismul moral, care l-a izgonit la Berlin pe I.L. Caragiale. Important şi unic în felul său, după 13 ani petrecuţi la Leipzig, invită, fie şi mijlocit de diferenţe spirituale, să ia drumul centrelor de iradiaţie universitară un întreg şir de intelectuali: Ion Pillat, Lucian Blaga, G. Călinescu, fără să mai vorbim de exilul majorităţii citadinilor noştri interplanetari: B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Al. Philippide, Ion Barbu, Tristan Tzara.

Din efortul lor permanent de cultivare şi revelare personală, din admiraţia statornică mărturisită de Zarifopol pentru Stendhal se încrucişează varietatea materialului existenţial pus în pagină de Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, cu atâtea convertiri în proza şi eseistica interbelică.

Va mai fi un factor de creativitate prin exercitarea dialogului multicultural. Scriitorii români formaţi la şcoli din Apusul continentului nostru traduc, în condiţii de mare claritate expresivă, poeţi de relief incontestabil: Rainer Maria Rilke, Francis James, Paul Verlaine, Mallarmé, Paul Valéry, T.S. Eliot. Li se adaugă, cu concursul câtorva modernişti români stabiliţi la Paris, versiuni din André Breton, Guillaume Apollinaire, Saint John Perse. Sunt parcurşi în acei ani de după primul război mondial paşii spre universalizarea contactelor, cu mai bună precizare a valenţelor spirituale într-o lume cu porţi deschise pentru publicul încă diletant în materie.

Ne punem azi problema cum să ducem la capăt traduceri în limbi de mare circulaţie pentru autori şi creaţii româneşti. Oportunităţile nu s-au pierdut. În hotarele permise de linia adevărului primul lucru care ne stă la îndemână va fi acela de promovare a unor agenţi literari cu numeroase corespondenţe internaţionale. Acestora le va reveni să găsească editori şi traducători cu meşteşug antreprenorial şi lingvistic adecvat reducerii distanţelor între noi şi cerinţele pieţii sensibile la tematici, tehnici de recomandare, structuri de sensibilitate, seriozitate în familiarizarea cu mediul de cucerit.

S-a înţeles, sper, cât de vast este întreg registrul aderenţelor spre care tindem. Ca unul care am călătorit în numeroase ţări de tradiţie culturală găsesc necesară mai multă iniţiativă, mai multă comprehensiune financiară acolo unde, deocamdată, manifestăm prudenţă, ingenuitate, incapacitate metodică să admitem că am plecat la drum fără soluţii. Câtă vreme nu dispunem de mijloace proprii, un minim de susţinere ar trebui găsit. Din modestele mele cunoştinţe se cer, pentru început, condeie gata să pună în mişcare referiri la materialul de viaţă ce ne diferenţiază de alţii, să le plasăm pe o orbită vie. Efortul este polivalent şi cere timp.

Nu cred că facem parte dintr-o familie de spirite cu autoritate periferică.

Fundaţii, cu buget asigurat, apte de intervenţii în crearea terapiilor de consum, perfect sincrone cu simptomul locului, ale condiţiilor lui de generozitate trebuie să participe la deschiderea drumului. Pentru asta este nevoie de coeziune, tact în ivirea curentului de simpatie inspirator. Eventual şi cu încrucişarea iniţiativei de formare a unei agenţii în măsură să orienteze simetrii de interes, ştiind să ocolească scrierile sau zonele populate cu ţărani idilici, curtezane stridente, poliţişti perverşi, însă presărate cu aventuri ce implică tineri idealişti, doamne fatale, politicieni iritanţi, intelectuali incomozi nu şi deplorabili.

Intervine încă o chestiune despre ziduri despărţitoare. Din ce cadru venim, cu ce decor ne armonizăm. Cultural suntem apuseni (coordonatele sunt toate de sorginte moderat lămurite în sensul că omul e văzut în relaţia cu natura, cu religia, cu moravuri şi instituţii ce au zeii lor. Ficţiunea străinului să nu lipsească). Dar, paralel, absolut de evitat, orientări antioccidentale. Ceea ce nu vrea să însemne că nu atrag descinderi în tonalităţi orientale/extrem orientale. Doar că tabloul să fie nemilos de clar. Câtă vreme Mircea Eliade, iar pe urma lui I. Petre Culianu, s-au investit în contribuţii teoretic-religioase, reacţia generală a fost de curtoazie pentru farmecul particularizant. După ce s-a aflat de afinităţile de tinereţe ale lui Mircea Eliade cu mişcări extremiste din România anilor ’30 reacţia a fost de respingere. Situaţia lui avantajoasă a pălit.

În ciuda explicaţiilor preliminare s-a înţeles greu, ca o imensă, păguboasă digresiune, deplasarea lui Eliade spre „vrednicia legionară“ în tendinţa de a concilia spiritul creştin cu biruinţe antisemite, valori supreme în despărţirea de Occident. La aproape două decenii de la moartea lui Eliade persistă fie tăcerea fie ruşinea pentru un trecut ascuns din tinereţea lui publicistică.

Dar faptul rămâne ca o bornă încă insuficient elucidată. Spuneam la început că dezvoltarea noastră literară s-a realizat sub dublul control valoric al formării pe