Jucăriile sorţii suntem. Cum am intrat în atelierul maestrului Baba aşa s-a întâmplat.
Studentă fiind la Conservator, locuind la cămin, ajung într-o zi la cantina din apropiere. Mâncam mămăliguţă cu brânză şi istoriseam unei colege faptul petrecut în seara din urmă pe scena Ateneului (un concert în cinstea A.R.L.U.S.), s-au prezentat câteva figuri una dintre ele, un bărbat înalt, maiestuos, cu părul alb şi vorbă domoală, nu-mi ieşea din minte vorba mi-a fost auzită; de la altă masă, Sorin Dumitrescu a sărit: e maestrul meu, te duc la el va fi o prietenie frumoasă.
Intram pentru prima oară într-un atelier de pictură miros de culori, pe o masă mică nişte mere, muzică în surdină, după şcoală, ajungeam la ora prestabilită. Timp îndelungat, ştiam că simţeam locul şi omul propice, într-un fel familiar între şedinţe, povesteam i-am relatat odată acasă, că la Craiova sosise un pachet din America înăuntru, îmbrăcăminte de damă. Unchiul George, fost director la Astra Română, cel ce, înainte să cadă Cortina, ieşise din ţară în ultimul moment, cu o cămaşă şi cu ştiinţa lui ajuns la Paris fără un ban, a trimis oferte şi timp de o lună a mâncat răbdări prăjite, până ce, din America, soseşte o invitaţie şi un bilet de avion. Ajuns acolo, după probe, este angajat şi, în scurt timp, colindă lumea. Noua sa soţie trimisese câteva lucruri nepoatei sale cele mai multe, nepotrivite cu starea noastră răsturnată şepci şi basmale o fustă amplă, cufay, o pafta grozavă şi lucioasă, cu croială impecabilă a mers la doamna Baba o rochiţă neagră, din tafta mată şi tul i-am arătat-o maestrului Baba. Îmbrac-o, mi-a spus a pus pe capul meu o dantelă, o roză. Maria, am să-ţi fac un portret de spaniolă.
Din atelierul din Pangratti, a început, probabil, a umbla zvonul, că o hetairă
, şi cum televiziunea era peste drum, o seamă de persoane, personaje îi călcau pragul, la o şedinţă se instalează şi un cameraman, incitat de zvonuri. A realizat un film despre legătura subtilă ce trece de la pictor la model şi viceversa, insistând (necuvenit) pe o privire. Filmul a fost difuzat, dar a fost văzut şi de Cabinetul 2 imediat interzis zace prin unghere ori a fost topit, tabloul, însă, a rămas, o istorie, între atâtea altele, cu semnificaţii nebănuite. Naivă am fost şi am rămas.
Aşa trăim, cu fantasme, cu idei, cu vise, cu spaime. Maestrul mă închipuia la Paris, într-un studio, sau bunică înconjurată de nepoţi sau, atunci când s-au mutat în Aviatorilor, să adaoge mobilierului un pian alb la care să cânt, povestindu-i că am dansat eram încă în formă mi-a propus să vin într-o după-amiază, după ce sfârşea lucrul, să-i dansez. Cu un dres negru şi un maiou m-am schimbat în chicinetă am auzit Sonata pentru vioară şi pian de Franck dumnealui se aşezase într-un colţ, eliberase locul, am dansat mult, avântat până am obosit. Poate voise să vadă un trup în mişcare, poate să evalueze, e destul că a privit şi, cumva, a fost mulţumit un episod ce conţinea şi un truc, aflat mai târziu mai era cineva în atelier, ascuns în camera de sus, martor la escapadă. De fapt, dansasem nu doar pentru dânsul, ci pentru un public imaginar. Iată surprize, pline de tâlcuri despre o viaţă de artist.
Un alt episod, petrecut în anii crunţi 85-86, erau deja în casă nouă, după eforturi şi acomodări, vârsta începea să apese, la trecerea dintre ani, domnul şi doamna Baba m-au rugat să petrecem împreună, lângă chémine-ul pus să încălzească, am aprins focul, aveam în inimă un ghimpe, toate revelioanele le petrecusem cu părinţii mei. Nu-mi era uşor, mama a vorbit cu doamna Baba, eu nu ştiam cum să le cer iertare şi unora, şi altora. Am mers la familia Baba, am stat toţi trei înaintea chémine-ului, privind focul viu. Încălcasem o cutumă în februarie 86, în apartamentul (confort 3) al părinţilor curgea apa pe pereţi tocmai îl părăsisem, după ce am stat la masă şi am dormit împreună, trebuia să-mi iau haine groase din garsoniera din Turturele. Pe atunci se tăia lumina şi atunci s-a produs cutremurul la unsprezece noaptea primesc telefon de la vecinii părinţilor a plecat întâi tata, peste o lună mama m-am judecat aspru deşi, poate, nu greşisem prea mult sau
alt an de răscruce.
Se poate spune şi aşa. Am acompaniat nişte vieţi de artişti, cu puţinul meu feminin, între aceştia. Şi mama a fost un artist complet. S-a jucat cu noi, ne-a cântat colinde, a ţesut şi împletit vieţile noastre, a avut curaj, a făcut şi plăcinte, şi cozonaci, ne-a transferat bucuria de a trăi. Pe-o partitură cu Sonate de Mozart, a scris o dedicaţie-îndemn, la care mă întorc adesea. Traduc aşa cum este, viaţa merită trăită, întru frumos şi azi, revăzând scrisul mamei, mă închin oameni emblemă.