Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Teatrul este o şcoală de trăire, de iubire, este o şcoală de învăţare să fii

        de Ioana Calotă Philippide

Interviu realizat de Simona Preda

– Dragă Ioana, când ţi-ai dat seama că drumul tău va fi teatrul?

– Dintotdeauna. Parcă am ştiut cu sufletul că drumul meu va fi teatrul. Înainte să conştientizez ce înseamnă teatru. Mi s-a spus că atunci când eram foarte mică, atunci când eram întrebat㠄ce vrei să te faci când vei fi mare?”, răspundeam invariabil, cu cel mai firesc ton, „peatru”, aveam şi acel gest psihologic. Îmi dădeam părul după ureche, cu un gest foarte afectat, şi foarte serioasă răspundeam „peatru”. La noi la Roşiorii de Vede nu era „teatru”, existau fireşte scene de spectacol, dar nu pentru teatru, de „teatru” nu ştiam noţiunea decât din auzite, de la Teatrul Naţional Radiofonic, când ascultam la radio Noapte bună, copii!, şi de la teatru tv, nici măcar nu fusesem vreodată la un spectacol de teatru, abia mai târziu am văzut la Constanţa (de fapt la teatrul de vară din Mamaia) O scrisoare pierdută în regia lui Liviu Ciulei şi, mai târziu, am fost la un spectacol care a venit de la Craiova în turneu la Roşiorii de Vede, la Casa de Cultură, spectacolul Preşul de Băieşu, iar peste ani am primit o dedicaţie de la Florin Piersic pe o poză, din aceea celebră de „vedere”, „pentru viitoarea mea colegă”. Aşadar, ascultam piese de teatru la radio, vedeam piese de teatru din când în când lunea la televizor, vedem filme din când în când şi, bineînţeles, mergem la cinema-ul din oraş, cinema-ul Modern, aşa mi s-a deschis gustul pentru această profesie de actor. Cel mai mult şi mai mult m-am îndrăgostit de această profesie datorită plăcilor de vinil pe care erau înregistrate poveşti: aşa imaginaţia mea a crescut odată cu dorinţa mea de a fi şi eu ca personajele din poveste, m-am îndrăgostit de vocile actorilor şi mi-am închipuit că această profesie, actoria, este o profesie de poveste – poveştile se întâmplă în realitate! datorită vocilor actorilor! Mai târziu am înregistrat şi eu foarte multe poveşti la Teatrul Naţional Radiofonic alături de acei mari actori ai noştri, alături de vocile lor, de care m-am îndrăgostit pe tot parcursul copilăriei mele – a fost fantastic, a fost magia care se întâmpla în realitate, aşa am devenit actriţă.

– Cât de mult te-a influenţat mama ta, talentata interpretă de muzică populară, Floarea Calotă?

– Fundamental. Indiscutabil, mama mea pentru mine este un model. Dintotdeauna am fost fascinată de artistul de pe scenă, şi de tot actul lui ritualic, de religiozitatea cu care se pregăteşte înainte de spectacolul din acea seară, seriozitatea cu care abordează fiecare moment dinainte de spectacol, apoi, mirajul spectacolului în sine, reflectoarele aprinse, emoţia sălii, emulaţia publicului, fascinaţia momentului, timpul care se dilată pe parcursul actului artistic. Acest mimesis şi dorul de catharsis le-am trăit dintotdeauna undeva în conştiinţa mea şi în sufletul meu lucrează mereu modelul mamei şi admiraţia pentru ea şi, bineînţeles, pentru talentul ei extraordinar, pentru vocea ei şi pentru forţa ei de transmitere fantastică.

– Este greu să fii fiica unei celebrităţi?

– Şi nu, şi da. Nu este greu, este o onoare şi o mare responsabilizare să fii copilul unui om atât de cunoscut, celebritatea lui şi modelul uman te urmăresc orice ai face, ai de suferit, în ghilimele „de suferit”, sub comparaţia lui vei sta tot timpul şi trebuie să accepţi asta. Dacă atunci când eram mică nu spuneam fata cui sunt, din dorinţa de a fi remarcată pentru mine însămi, şi nu datorită numelui pe care îl port, mai târziu, acest „inconvenient” pe care-l resimţea orgoliul meu copilăresc, de personalitate, a devenit un atu şi am început să spun cu plăcere, cu modestie, dar cu dragoste şi recunoştinţă fata cui sunt, când eram întrebată bineînţeles! Şi să mă străduiesc să fiu şi eu pe măsura numelui şi aşteptărilor care se ridicau odată cu aflarea numelui meu. De altfel, eram şi fiica tatălui meu, pictorul şi scriitorul Nicolae Lupu, care şi el era destul de cunoscut la noi în zonă, în Teleorman, la Roşiorii de Vede şi domnul Lupu era un nume important, impunea respect întotdeauna, aşa că sunt mândră că sunt fiica părinţilor mei, Floarea Calotă şi Nicolae Lupu, chiar dacă m-am învoit cu mine greu în copilărie între a fi sau a nu fi, a spune şi a nu spune a cui sunt.

– Ce înseamnă pentru tine teatrul?

– Posibilitatea extraordinară de a spune povestea vieţii, cu sens, cu semnificaţie, cu importanţă! Teatrul este acel mijloc extraordinar, prin excelenţă, de expresie, de impresionare, de emoţionare, de vindecare chiar, de exorcizare, de a spune adevărul, de a pune şi de a scoate măştile. Teatrul este viaţă comprimată: vieţi întregi de oameni pot fi prezentate într-o oră jumătate-două, timpi, ere, istorii, spaţii pot fi imaginate şi reprezentate, teatrul este inspiraţie şi imaginaţie, iar publicul participă activ, acum şi aici, este un dialog fantastic între scenă şi public, viu, se pot inventa, naşte, se poate muri şi demiurgic. Teatrul este o şcoală de trăire, de iubire, este o şcoală de învăţare să fii. Sincretism de arte în care actorul îşi are ca instrument propriul corp şi sufletul.

– Care a fost primul tău rol jucat pe scenă?

– Pe scena teatrului profesionist, primul rol, deşi eram încă studentă în anul doi, a fost tot la teatrul Nottara, adusă de Felix Alexa, în Hora iubirilor de Arthur Snitzsler, rolul „fetiţa dulce”. Un rol minunat, complex, pe care l-am alcătuit cu multă dragoste, cu multă emoţie, cu mult stres, dar şi cu multă bucurie, da, cred că asta a primat: bucuria, în primul rând, bucuria. I-am avut parteneri pe Alexandru Repan şi pe Dragoş Bucur; a fost primul meu succes pe scena profesionistă, primul rol şi primul meu mare succes, eram o fetiţă dulce cam nebunatică.

– Înainte de a păşi pe scenă, la ce te gândeşti?

– La Dumnezeu, categoric. Fac cruce şi mă rog!, să cobor în inima mea şi de-acolo să spun totul, să cobor mintea în inimă, aşa cum spune, cum cere rugăciunea inimii – pentru că tratez actul artistic ca pe o rugăciune şi atunci e nevoie să fii centrat în inimă, ca de-acolo să emiţi. Mă gândesc la Dumnezeu, mă gândesc la Maica Domnului, mă gândesc la îngeri, mă gândesc să fiu un instrument viu prin care să se comunice mesajul foarte corect şi, da, bine, mă gândesc să fiu cât mai ,,cu sens” şi să ajung la inimă şi la mintea spectatorilor. Apoi, cu primul pas în scenă, trag aer în piept şi intru cu dragoste şi aşa cum se aruncă un atlet fără plasă de siguranţ㠖 sunt în plasa lui Dumnezeu, mă arunc cu dragoste în scenă ca într-un act de iubire.

– Cum se intră într-un rol? Ai un tabu anume, cum faci?

– Te conectezi pur şi simplu la situaţia pe care o ai de jucat, la psihologia personajului respectiv, la colegii din scenă, la decor la public, eşti foarte treaz, atent, realist, de fapt, nu e nimic din închipuire (doar rugăciunea la Dumnezeu, te rogi să fii cât mai conectat şi cât mai bine ancorat în prezent). Tabu? Nu există! Aşa cum intri în hainele personajului, îţi reiei lucrul la personaj, practic, este o muncă de mai mult timp înainte de a intra pe scenă în faţa publicului, aşa că încet, încet se adaugă, se adaugă, se adaugă tot felul de informaţii, stări, gânduri, emoţii pe care acel personaj le are – bineînţeles prin tine, tu eşti mesagerul –, dar în personaj. Respecţi imaginea dramaturgului pe care ai lucrat-o împreună cu regizorul şi, uite, cum toată construcţia simţită de tine ca actor prinde viaţă. Ca să fii cât mai viu, cât mai credibil, cât mai acut în acel rol, trebuie pur şi simplu să-l trăieşti acum, aici, aşa că joci în momentul prezent cu mintea prezentă, cu inima prezentă şi cu toată cronica personajului pe care deja l-ai integrat în tine. Bineînţeles că te pregăteşti: toată ziua o dedici cumva, ştiut, neştiut, personajului pe care îl ai de jucat seara, te pregăteşti pentru el în cursul zilei, chiar dacă tu îţi faci acţiunile, activităţile obişnuite în ziua respectivă, până la repetiţie personajul începe cumva să lucreze în tine, textul începe să revină, gândurile, situaţiile lucrează undeva în subconştient şi atunci când ajungi la repetiţie deja eşti uşor pregătit să reiei textul împreună cu colegii dacă e o situaţie fericită, dacă nu, singur, te uiţi pe text, apoi, încet, te îmbraci, te machiezi şi, uite aşa, pas cu pas, pe rând, intri în personaj.

– Dar cum şi când se iese din rol, după ce reflectoarele se sting?

– Paradoxal, uneori este mai uşor, alteori este mai greu, odată cu ieşirea din scenă, mersul la cabină, demachierea, dezbrăcarea, îmbrăcarea în hainele civile; îţi trebuie un timp să ieşi din rol, e adevărat, intervine şi oboseala spectacolului, dar trebuie un timp în care să te detaşezi de ce ai trăit, de emoţiile pe care le-ai primit şi de tot tumultul acela sufletesc la care ai fost supus. Poate dura chiar toată seara şi noaptea respectivă, oricum, a doua zi resimţi trăirea – dacă a fost un spectacol cu adevărat bun şi a doua zi –, se simt încă reverberaţiile spectacolului din seara trecută. E o despărţire necesară, uneori mai grea, alteori mai uşoară de un rol, de un personaj cu care ştii că te vei mai întâlni. Cel mai greu este când te despărţi de tot de el, când ştii că este ultima dată când joci acel personaj, îl joci cu atâta ardoare, cu atâta dragoste, cu atâta părere de rău, cu atâta disperare, cumva, că e ultima dată, e ca şi cum ştii că te vei despărţi pentru totdeauna de o persoană, de o persoană dragă din viaţa ta. Acela este un moment dificil, dar şi foarte emoţionant.

– Care a fost rolul tău preferat?

– Actorii au acest clişeu de a răspunde care este ,,rolul meu preferat”… spun a fost, pardon, ,,este cel pe care îl joc acum” – asta înseamnă că este de datoria ta ca actor să simţi că rolul din prezent, rolul pe care îl ai acum şi numai acum de jucat este cel mai important din viaţa ta! Ei bine, şi eu am considerat şi consider la fel, cel mai important rol este rolul pe care îl joc în seara asta sau, în fine, fiecare moment îşi are rolul lui, dar aş spune că în momentul acesta, când joc 11 sau 12 titluri (niciodată nu le ştiu exact numărul), cel mai drag rol, totuşi (deşi îmi este fiecare rând pe rând cel mai drag la momentul respectiv), este Seniora Cavale din Decameron 135666: este rolul poate cel mai greu, dar şi cel mai plin de semnificaţie, cel mai de forţă, de forţă interioară, rol-personaj pe care l-am avut de jucat vreodată, poate şi pentru că această Seniora Cavale a existat cu adevărat, pentru că a existat acest caz real în lagărele de concentrare.

– Dar ce rol ţi-ai dori să joci şi încă nu s-a întâmplat?

– Îmi doresc să joc roluri cu adevărat importante în sensul în care importanţa nu este definită prin lungimea rolului, sau prin a fi cap de afiş în spectacol. Rolurile cu adevărat importante sunt rolurile care au mesaj puternic, care au emoţie tare, care zguduie conştiinţele, care mişcă sufletele, astfel de roluri îmi doresc să joc, astfel de personaje de forţă, care spun lucruri care pot influenţa destinele oamenilor din sală, îmi doresc foarte mult să joc personaje care mişcă munţii din loc, personaje verticale, îmi doresc foarte mult să fiu actriţă poetică, adică o actriţă care se ridică de la orizontală la verticală prin mesajele pe care le are de transmis, prin personajele puternice pe care le are de jucat. Nu există roluri mici şi roluri mari, există doar roluri care au ceva de spus, cu adevărat lucruri valoroase, roluri cu mesaj.

– Ce rol are şi cât de important este publicul într-o piesă?

– Publicul este esenţial. Actul teatral se constituie din aceşti piloni foarte importanţi: spectacolul, practic, actorii, scena, spectacolul în sine şi publicul. Este un dialog neîntrerupt; publicul este esenţial, este receptorul, el transmite şi el mesaje, replici neauzite, dar pe care actorii întotdeauna le simt de pe scenă, publicul este şi el talentat sau netalentat – îi mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna când avem public talentat în sală: public sensibil, empatic, iubitor, participativ, emotiv, vibrant. Se spune că avem întotdeauna publicul pe care îl merităm. Dar publicul poate fi educat. Este partenerul nostru în acea seară, în acel moment este cel căruia îi declarăm ce avem de declarat, declaraţia noastră de dragoste lui i-o facem. Întotdeauna publicul este extrem de important; acest receptor fantastic mereu nemilos şi care simte întotdeauna minciuna, simte întotdeauna neadevărul, simte emoţia, participă la emoţie totdeauna ca o coardă vibrantă, ca un ecou, ca o cutie de rezonanţă. Publicul este surprinzător de fiecare dată, imprevizibil, logic, dar mereu neaşteptat în reacţii. Viu, eminamente viu, amendează sau validează şi participă nemijlocit la actul de creaţie.

– Cum este să joci alături de soţul tău, Alexandru Philippide?

– E un sentiment unic, într-adevăr, e ca atunci când cânt cu mama, e diferit, dar, în acelaşi timp, este asemănător sentimentul. Când sunt alături de Alex pe scenă, în faţa publicului, bineînţeles că e o efervescenţă, un entuziasm, ne susţinem reciproc, ne simţim unul pe altul, ne încărcăm unul de la altul cu energie; este foarte emoţionant, în acelaşi timp eşti sigur că eşti pe mâini bune, reciprocitatea asta funcţionează; pentru mine, este o mare bucurie să fiu alături de el pe scenă şi am emoţii mari tot timpul, am emoţii mai mari decât atunci când sunt singură pe scenă sau cu alţi parteneri de joc. Alexandru e un partener deosebit de scenă. E pentru că are forţă de transmisie, pentru că e foarte conectat mental şi emoţional la tot ce se întâmplă şi pentru că e foarte timid, de fapt, nu, nu am spus bine, e emotiv pozitiv, e foarte sensibil, asta vreau să spun şi asta contează foarte mult.

– Ai avut un mentor în teatru, un profesor, cineva căruia i-ai rămas recunoscătoare?

– O, Doamne! Da, sigur că da! De la fiecare profesor mare pe care l-am avut am avut ce învăţa, am fost onorată de prezenţa lor în viaţa mea şi pe deplin conştientă de importanţa lor, cred! Sigur că am fost fascinată de Sanda Manu, de doamna profesoară Sanda Manu, care era o forţă, era un vulcan, m-am rugat la Dumnezeu înainte de a intra la facultate, luni de zile, să intru la clasa Sandei Manu – era totul perfect calculat în mintea mea: ştiam că în anul acela 1999 va lua clasă Sanda Manu, visam noaptea, eram înnebunită, mă pregăteam pentru dânsa tot timpul, îi spuneam dânsei textele în minte, dar Dumnezeu a făcut ca, printr-un concurs de împrejurări lung (şi nu mai povestesc întreaga istorie acum), să intru la clasa lui Grigore Gonţa, apoi Mircea Albulescu, după aceea am fost mutată la Sanda Manu – pentru că am cerut să mă mut din nou, să fiu mutată la Sanda Manu, aşa că am ajuns la idolul meu, de la care am avut foarte mult de învăţat… A fost o relaţie furtunoasă, conflictuală, dar foarte constructivă pentru mine. Şi următorul mare profesor la care mă gândesc este David Esrig. Lui David Esrig îi datorez foarte mult din devenirea mea ca actriţă, am avut câteva workshop-uri cu dumnealui; următorul mare maestru pe care l-am avut a fost Valeriu Moisescu, care era profesor la clasa de regie în paralel cu clasa mea, apoi, domnul Radu Penciulescu a fost iarăşi o întâlnire importantă pe care am avut-o. Şi, mai târziu, Alexandra Hausvater, care este artistul care mă fascinează şi căruia îi datorez foarte multă învăţătură teatrală, de trăire autentică pe scenă, de combustie şi de forţă interioară. Spun asta datorită spectacolelor Decameron 135666, pe care îl joc acum la Teatru Dramaturgilor Români. Sunt mulţi cei care m-au influenţat, dar aceştia sunt cei cărora le datorez acum gândul meu. Mulţumesc!

– De ce ar trebui să vină lumea la teatru? Ce reprezintă teatrul într-o societate?

– La spectacolul de teatru se întâmplă magia acum şi aici, este ceva ce se pierde pe înregistrare video sau audio eventuală, este o comunicare vie între public şi spectator. Spectacolul în sine, aşa cum am spus mai devreme, teatrul dintotdeauna a fost oglinda societăţii; teatrul dintotdeauna a fost şi subconştientul societăţii, lumii, al vieţii, dar şi conştientul ei, la teatru s-au dat măştile jos, este extraordinar ce se întâmplă şi inefabil ce se întâmplă într-o sală de teatru, care niciodată nu se poate repeta. Întotdeauna, fiecare moment la teatru în spectacol este unic, sufletul spectatorilor şi suflul actorilor de pe scenă, împreună, în conlucrare. Este extraordinar! Este un spectacol în sine acesta! Este foarte important să se vină la teatru pentru a-ţi da seama că e ca într-un vis de curăţare a gândurilor şi emoţiilor, e ca un exerciţiu de psihanaliză, e ca un exerciţiu de terapie, ca un exerciţiu de spiritualitate, este o lecţie pe care spectatorul sigur vrea să o trăiască direct acut şi viu, cum numai în sala de teatru se poate întâmpla.

– Postezi des filmuleţe în care încurajezi bucuria şi dragostea de viaţ㠖 de unde vine la tine starea asta şi cum reuşeşti să o menţii şi să o mai şi împărtăşeşti altora?

– Mulţumesc pentru întrebare! Pentru că în sfârşit am înţeles dictonul „dăruind vei dobândi”. Şi eu am nevoie de bucurie, şi eu am nevoie de forţă vitală, şi eu am nevoie de dragoste, şi eu am nevoie de conştientizare, şi eu am nevoie de trezire, şi eu am nevoie de toate lucrurile acelea pe care eu le pun în filmuleţ în fiecare dimineaţă, aşa că asta am înţeles: dăruind altora, dobândesc şi eu atunci când nu am, pentru că nu tot timpul şi eu conţin lucrurile acelea, dar pot să fiu sigură că tot timpul mi le doresc şi atunci, dăruindu-le, le dobândesc şi eu. Este o taină aceasta în a dărui – nu din ceea ce ai, ci din ceea ce eşti sau din ceea ce vrei să fii, vrei să devii. Mi-am dat seama că trebuie să ne orientăm spre bine, spre frumos, asta a fost lecţia pandemiei, să ne orientăm spre lucrurile care ne întăresc şi ne cresc, şi ne dau o viziune frumoasă asupra vieţii şi o înţelegere asupra a ceea ce trăim, să acceptăm şi să lucrăm cu ce avem de trăit. Şi din asta eu îmi câştig bucuria şi forţa, din dorinţa de a mă simţi cu sens în fiecare zi. Să dăruiesc ceva din mine care poate fi de ajutor sau valoros sau măcar frumos, cu intenţie bună. Da, şi eu lucrez cu mine să menţin această stare de bucurie, de dragoste şi de viziune pozitivă şi iubitoare a vieţii.

– Dar veselia, zâmbetul la tine, de unde vin?

– Veselia, zâmbetul vin din suflet şi din nevoia sufletului de a fi vesel şi bucuros; trebuie să sărbătorim fiecare clipă a vieţii, trebuie să mulţumim în fiecare clipă că trăim, că respirăm, că suntem împreună şi că încă mai avem o şansă de a fi fericiţi. Vorba personajului meu, Girleen, chiar cred în fiecare clipă că există o şansă de a fi fericit şi atunci, chiar dacă nu eşti în momentul acela fericit, chiar dacă eşti trist, deprimat sau speriat, sau plin de frică, plin de întrebări, de dubii, poţi transforma, prin voinţă, prin schimbarea gândurilor, prin schimbarea stării interioare, benevol, ca pe un exerciţiu de recunoştinţă a fiecărei clipe pentru Dumnezeu, în recunoştinţă că suntem în viaţă şi că mai avem încă o şansă la fericire. Fericirea stă în lucrurile mici şi fiecare inspiraţie şi expiraţie este un exerciţiu de fericire.

– Ce faci atunci când nu eşti pe scenă? Care sunt pasiunile tale?

– Aş călători şi iarăşi aş călători, iniţiatic bineînţeles; tot timpul sunt în căutare de locuri spirituale sau măcar cu gândul să plec, spiritual vorbind; pasiunile mele sunt observarea, mai nou, observarea naturii, îmi place foarte mult să stau în natură. Mi-ar plăcea să învăţ să fiu mai meditativă, mai contemplativă în natură, dar, sigur, asta o voi dobândi odată cu dorinţa mea. Călătoria îmi place enorm, călătorie împreună cu cei dragi în locuri care înseamnă ceva – nu doar frumuseţe naturală sau făcută de om, ci şi în locuri de spiritualitate; îmi place să citesc, îmi place să caut mesaje bune pentru suflet. Îmi place să cunosc oameni, să mă împrietenesc – dar nu forţat –, atunci când e să fie, cu oameni deosebiţi, de la care am ce învăţa. Îmi place să admir! Pasiunea mea este admiraţia! Dacă aş putea spune aşa, îmi place să cad în admiraţie pentru creaţia lui Dumnezeu! Înainte vreme îmi plăcea foarte mult să fac sport, de la o vreme m-am mai abţinut de la alergat şi nu ştiu de ce nu mai sunt aşa de activă, dar sper la un moment dat să mă întorc la activităţile mele mai sportive, îmi oferă un tonus foarte bun mental şi emoţional şi sufletesc; sportul face bine la suflet. Pasiunea mea e să trăiesc. Uite, asta este cea mai mare pasiune, să mă bucur de viaţă.

– Unde te putem vedea jucând anul acesta?

– La Teatrul Nottara, unde sunt angajată, am spectacole în curs, sper să se joace, să rămână în repertoriu toate, pentru că acum tocmai se închide stagiunea, într-o lună, o lună şi ceva, şi la Teatrul Dramaturgilor Români, unde joc Decameronul 135666. La Nottara joc în Vestul singuratic, în Opt femei, Figaro, Operaţiunea petarda, Ultima oră, Don Quijote, Enigma Otiliei, Moara cu noroc, Lecţia, Fazanul, Efecte colaterale.

Nr. 09 / 2024
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România din 20 august 2024

O revistă literară în Drobeta Turnu-Severin
de Mihaela Albu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Omul nou şi intelectualul –perpetuă beligeranţă?
de Gabriel Coşoveanu

„Răsucirea. Triumful provinciei, amurgul imperiilor”, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană
de Cătălin Pavel

Viciul la care ne îndeamnă lectura (1)
de Gheorghe Grigurcu

Lunga vară fierbinte
de Nicolae Prelipceanu

10 (zece) de la Humanitas Fiction
de Cristian Pătrăşconiu

Jazz-rock-fusion de alungat coşmaruri
de Dumitru Ungureanu

Imaginea creatorului şi a creaţiei sale în discursul liric al lui Octavian Manafu
de Florian Copcea

„Un mare încăpăţânat” şi „povestea statului comunist”
de Mihai Ghiţulescu

Poezie
de Ioan T. Morar

Paradisul într-o ceaşcă de cafea
de Gabriela Gheorghişor

Le mal de vivre
de Gabriela Gheorghişor

Etape în definirea statutului intelectualului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
de Gabriel Nedelea

Teatrul este o şcoală de trăire, de iubire, este o şcoală de învăţare să fii
de Ioana Calotă Philippide

Ofrandă la un monument
de Paul Aretzu

Urmuz sau despre neajunsul de a fi trăsnit
de Petrişor Militaru

Polivalenţa mâinilor noastre
de Gela Enea

Theater networking talents (TNT 2024): Întâlniri & confruntări dramaturgice
de Daniela Firescu

Poezie
de Mihaela Albu

Statui vivante – reprezentări subiective
de Gabriela Păsărin

Surori sub dogoarea Soarelui Răsare
de Heather Morris

Maria Calleya despre o viaţă de artist
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri