Temele şi motivele lirice predilecte culti-vate de Octavian Manafu în volumu Vânătorii de cuvinte (Craiova, Editura MJM, 2023), imaginate într-o multitudine de ipostaze gândul, cuvântul, poezia, cerul, steaua, umbra, clipa, eternul, singurătatea, moartea, visul, pasărea ş.a., sunt, fără niciun echivoc, generatoare de stări de revelaţie şi meditaţii intime asupra dialecticii lucrurilor pe care le salvează din imaginara Oglindă astrală (Ultima revigorare) în scopul sugerat de a le investi cu semnificaţii mitice, deşi: Nu pot niciodată să cred într-un lucru / Oricât de mare sau de mic ar fi,/ Ştiind că ochiul întotdeauna mă-nşală/ dacă nu-l pun în faţa oglinzii (Vechiul obicei). Drept urmare, în rama discursului poetic, dincolo de ambiguitatea transfigurării stărilor şi trăirilor lăuntrice, Octavian Manafu pune în fapt, ludic, temelia unui univers scriptural ireductibil, în care făptura cuvântului, purtând povara unei Veşnicii (Plictiseală de înger), orientează gândirea spre descifrarea sensului şi rostului fiinţial al rostirii: O poezie e un Vis/ Din care nu vrei/ Să te rupi/ De cad petale din cais/ Şi urma vrei/ Să ţi-o astupi// (
)/ Nici plâns din vis,/ Nici plâns din veghe./ Nu-i o salvare din abis... (Sufletul spre cer flutură-o zeghe).
Travaliul creaţiei poetice ne oferă înfăţişarea unui vânător de cuvinte/ Ultramodern (Falsa împlinire), cu care, iluzionat de o presupusă nemurire, se contopeşte. În destule poeme se constată, îndeosebi, distorsionări ale realului care are în centru un eu temperamental, pătruns de anxietate, insuflând totuşi o angajare totală, retorică, în problemele cetăţii.
În placenta ocrotitoare a stihurilor se identifică, necorupte de ficţiuni, straniile latenţe ale unui epic compoziţional de factură postmodernă, care îl aşază pe autor, prin viziune şi stil, pe linia optzeciştilor, acolo unde destinu-mi pune zaruri măsluite-n mână (Viitor petrecut demult): Realitatea mereu cu două feţe,/ E ca un trup ale cărui mâini/ Una te mângâie într-o tăcere lânoasă,/ Alta te sugrumă pe furiş, zâmbitoare;/ Este precum Gura unui uitat Zmeu/ Care cu vocea te cutremură în surdină/ Dar arătându-şi dinţii devine ghilotină./ Realitatea mereu cu două feţe/ E câinele ce muşcă/ Fără să te latre (Realitatea mereu cu două feţe).
Observăm, creatorul dă scrisului său, într-o vremelnică relaxare în faţa Veşniciei (Marea dezlegare), relevanţa unui imaginar hiperrealist care reciclează, dincolo de infuziile narativ-biografice şi o anumită lehamite faţă de vânătorii de cuvinte care Înfometaţi cât/ Ceilalţi la un loc/ Imită ce face leul/ Ce face hiena/ Şi ce mai rămâne Vulturului,/ Prada nefiind decât/ Un sărman poet/ Din Tranziţie
(Leul, hiena, vulturul şi vânătorii de cuvinte), reflecţiile lumii exterioare, fapt care reliefează, într-un spectacol grandios al exprimării de sine, concepţia sa clară despre închipuirile de moment pe care le oferă Poezia care, nu-i aşa?, este cuvântul cuvântului (Joe Bousquet): Nouă nu ni se trage/ De la primul cuvânt rostit,/ De la primul Ou/ Care a avut un embrion,/ Nici de la faptul că vegetăm/ Pe o planetă rotitoare,/ Când cu faţa,/ Când cu spatele,/ La soare./ Nouă ni se trage/ De la o unică,/ Irepetabilă întâmplare (Irepetabilă întâmplare).
Sunt destule indicii că osteneala fiinţei poetice implică deopotrivă, inevitabil, o coborâre în străfundurile eului, dar şi o desprindere din pânza de păianjen a fantasmelor onirice, astfel încât ai certa senzaţie că lumea se înmlăştineşte perpetuu în oglinda aflată într-un total mister (Eternul, efemerul), între neantul întrupat în cuvintele sacre ale vreunui descânt (În unele dimineţi) şi nesfârşitul înveşmântat în grabă/ în mugurii luminii (Încă de la început): Nemurire celui ce-a făcut/ Din poezie/ Un altfel de joc,/ Ce nu se poate juca/ Nici de unul singur,/ Nici în doi,/ Un alt reinventat/ Joc secund,/ Greu de reconstituit,/ Ce nu se poate juca/ Pe nicio muzică,/ orice paşi ai improviza./ Un joc unic/ Al cărui ritm e frânt,/ Jucat numai de poet/ Şi de Prea Înalt (Nemurire), şi: Încremenirea oţelită a frigului/ De la copaci până în aer,/ somnolenţa căldurii de iulie/ De la puii de găină la oameni,/ Vântul iscat de pe pruna vânătă/ Până la trestia gânditoare,/ Luceafărul căzut în izvoare dezmorţite încă/ Pâlpâind într-o umilă baltă/ Nimic mai mult,/ Nimic mai puţin/ Decât lapidara observaţie/ A unui poet/ Pe care nu l-a cuprins încă somnul şi/ Trecând din anotimp în anotimp
(Anotimpuri).
Aserţiunea lui T.S. Eliot potrivit căreia, în contextul ludic al facerii, poezia are trei voci, îşi găseşte valabilitatea şi rostul în vindecarea rănilor lumii, pricinuite de singurătăţi, tăceri şi revolte, inteligent figurate în volumul Vânătorii de cuvinte al lui Octavian Manafu.