| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Cornel BasarabescuMetaforă simplă De când a deschis ochii el a mers, a mers, a mers, dar atât de neatent a fost că s-a lovit cu fruntea de streaşina stelei polare şi s-a rănit în picurii divini ai perfecţiunii. Şi de atunci pragul de sus al vieţii navighează solemn prin sângele şi coşmarurile lui. Iar bătăile inimii se aud mereu la fereastră. Ce întuneric! Te rog, aprinde-te! Gândacul lui Kafka Ce dacă norul acela de lăcuste Întunecă orice libertate! Ne vom descurca spintecând întunericul Şi ne vom prelungi pe noi cât mai departe. Iar dacă (şi numai dacă) te trezeşti Că toţi paşii de la naştere i-ai uitat, Vei simţi, în sfârşit, că eşti gândacul lui Kafka Şi te zbaţi în abis ca în propriul tău pat. Nepotrivire Îl strânge timpul şi face bătături pentru că un timp mai larg şi mai potrivit pentru mersul lui nu găseşte. Şi trupul i se plânge şi se simte vinovat că e prea strâmt şi de aceea, sufletul suferă când merge spre ce este înalt. Ploaia şi somnul Mai ai nevoie de umbrelă Când sufletul îţi e deja atât de ud? Când picurii sălbatici care cad Par o ploaie de întrebări capricioase? Când te întorci seara acasă Şi vrei să te usuci în oglindă, Pari tu însuţi un prea domestic Semn de întrebare. Întrebarea supremă pe care o visezi Constaţi că e făcută ţăndări, Lasă-mă, zice ziua de azi, Sunt obosită. Fă patul. Mi-e somn. Lostriţa Acesta să fie râul în care Se scălda cândva copilăria? Şi de ce acum toate vârstele Se aruncă una câte una În apele învolburate ale iluziei curgătoare? De aceea, ne trezim cu impresia Că lostriţa, vicleana, Alunecă mereu din vieţile noastre. Sunet de goarnă Verdele vioi al naturii priveşte în jur, Soarele e goarna prin care coboară pe pământ Glasul luminos al infinitului. Încă nu am învăţat Să periem razele care ne leagă de Cosmos? De aceea, nicio dimineaţă nu seamănă cu alta. Tu, trupule, nu mai fi goarna Prin care timpul trâmbiţează Trezirea sau stingerea! Ştim că lumina nu devine niciodată piatră, Dar piatra o fi fost vreodată goarnă? Sau piramidele? Prin acele ceasornicului auziţi goarna tăcerii? Sensuri ascunse Depărtare, speranţă, dragoste, moarte, Tot ce vezi, tot ce n-ai... şi aşa mai departe, Ai câştigat, ai evadat şi înoţi în sălbatice ape, Ai vise, ai aripi... şi aşa mai aproape, Pământul e mic, oceanul prea sus, dar ştii Că toate vârstele aprind nebunii, Apoi vezi cum atomii s-au nărăvit Să prindă cu undiţa clipei puţin infinit. Dacă Dacă sufletul nostru ar fi alcătuit din frunze Şi dacă ar cânta la adierea fiecărei toamne, Nu-i aşa că măreţia naturii S-ar confunda cu jocul ielelor din îngeri? Şi dacă şi timpul ce creşte prin toţi În loc de secunde ar avea frunze, Cum s-ar confunda el, omul, Cu unul dintre degetele lui Dumnezeu? Şi dacă s-ar odihni împreună dezbrăcaţi De frunzele lor călduroase noaptea, Şi omul, şi timpul ar putea presimţi Cum îi ameninţă cu pumnul Dumnezeu? Psalm Eu las fereastra deschisă, Tu, Doamne, lasă cerul larg deschis, Numai aşa poţi fi mai aproape de mine, Chiar dacă Tu Te îndepărtezi dinadins. Ştiu cât de mic e infinitul, Atunci când îl respiri numai Tu! Ce înfricoşătoare e respiraţia Ta, După ce zilele mele le străbătu! Aşa că aş vrea să mă mut din mine, Să mă înţepe necuprinsul Tău cu multe perfuzii, Şi o să bat cu degetele destinului În cerul spălat de atâtea iluzii. Iar când voi redeschide fereastra, Voi simţi cum rafalele Tale mă îmblânzesc, Numai, Doamne, să nu uiţi cerul închis Că toate stelele din părul Tău se albesc. |