O zi cu soare şi vânt plăcut

pe malul Mureşului

(biciclişti,

biciclişti,

biciclişti).

O groază de sclipiri la suprafaţa apei

în depărtare, între cele două poduri

din partea asta a oraşului

(voci, zgomote diverse

în parcul din spatele meu).

Mult albastru şi încă destul verde pe

malurile slab populate la orele prânzului

(două dâre de avioane

dispar discret pe cerul senin).

La suprafaţă

doar iluziile persistă.

În R 16247 (un tren de după-amiază

cum au fost atâtea altele în partea asta de ţară)

două vagoane cu scaune ponosite

sunt mai mult decât suficiente.

O fetiţă simpatică sau enervantă

(greu de spus)

stă cu picioarele lipite de scaunul din faţa ei.

Cine să mai respecte clasicele ore de odihnă

în localităţile de pe drum, în acest

septembrie ca un august capricios.

Vaci, câini, capre,

un lac,

oglinda apei neclintită,

îmbietoare.

Din nou în autogara

care arată exact aşa cum

o ştiam.

Vreo trei autobuze au plecat

doar de când am ajuns

spre destinaţii care îmi

vor rămâne necunoscute.

Alte autobuze parcate,

câţiva oameni,

nelipsiţii porumbei,

plus un oval floral,

pentru contrast.

Un cunoscut post de radio

poate fi ascultat la difuzorul

fixat deasupra băncilor.

Muzica se prelinge imperturbabil

în peisajul vag urbanizat.

Blugi avem,

ciorapi,

o geacă faină,

(T.S. Khasis)

Puţină atenţie, grăsane:

dacă porneşti dinspre autogară

şi traversezi pe pasarela care leagă strada Gării

de strada Dunărea, după care o iei la stânga,

apoi iar la stânga când ajungi pe Bogdăneştilor,

de-a lungul liniei moarte spre căile ferate, vei găsi

(nu ezita)

dovezile materiale ale ruinării tuturor speranţelor.

Toate semnele vor fi acolo:

ziua mohorâtă,

oamenii întâlniţi pe drum puţini

(ploaia măruntă va cădea din nou

chiar înainte să ajungi în staţia abandonată),

gunoaiele pretutindeni,

încrederea risipită

în toate cele patru zări.