Isabel Allende este o scriitoare înzestrată cu darul de a inventa poveşti de viaţă memorabile, mistuite de pasiuni şi drame sentimentale. În cel mai recent roman al său, Violeta, autoarea nu se dezminte, confesiunea protagonistei oglindeşte un parcurs existenţial palpitant. În ţesătura subiectivă a cărţii sunt presărate şi reflecţii despre dragoste, condiţia femeii, căutarea identitară, lupta pentru supravieţuire.

Spovedania epistolară a Violetei are valoare afectiv-testamentară, întrucât se adresează nepotului iubit, Camilo, asupra căruia, la bătrâneţe, şi-a revărsat toate resursele de iubire maternă, după ce a eşuat în relaţia cu propria fiică, Nieves. Mărturisirea, încheiată în 2020, anul epidemiei de Coronavirus, dar şi al morţii sale, radiografiază un secol frământat, marcat de importante evenimente personale (iubiri şi bucurii tumultuoase, tragedii devastatoare), dar şi social-politice (marea criză economică, Al Doilea Război Mondial, dictatura militară şi abuzurile barbare ale regimului totalitar, lupta de rezistenţă comunistă).

Născută în timpul gripei spaniole, în capitala unei ţări din America de Sud, care ar putea fi Chile sau oricare alta, Violeta del Valle străbate, prin rememorare, meandrele destinului său zbuciumat şi aventuros. Singura fată a unei familii numeroase şi înstărite, în copilărie a locuit într-o casă mare cu camelii, alături de părinţi, cei cinci fraţi şi mătuşile celibatare. A fost răsfăţată şi rebelă, dar institutoarea angajată de tatăl său a constrâns-o să suporte rigorile unei discipline benefice. Pe Josephine Taylor a iubit-o întreaga viaţă, asemenea fratelui său, Jose Antonio.

Bunăstarea, echilibrul şi liniştea cuibului patriarhal s-au spulberat, în momentul în care Violeta şi-a pierdut părintele. Gestul suicidar al acestuia a fost provocat de angoasa că-i vor fi date în vileag afacerile frauduloase şi că va fi arestat. Falimentul financiar al familiei a fost inevitabil. Membrii acesteia au fost nevoiţi să ia calea pribegiei, să se refugieze la o fermă din sud, la Santa Clara. Aici, în acest climat rustic şi sănătos, în ciuda sărăciei, Violeta şi-a regăsit bucuria de a trăi, după trauma suferită. Tot aici, peste câţiva ani, l-a cunoscut pe Fabian, tânărul medic veterinar care i-a devenit soţ, deşi nu a fost îndrăgostită de el.

Când l-a întâlnit pe Julian – un pilot charismatic, orgolios şi hedonist, a trăit marea dragoste. Pasiunea i-a destrămat fiinţa, asemenea unei furtuni. Şi-a părăsit căminul conjugal, a aruncat în aer condiţia de femeie respectabilă, cu atât mai mult cu cât divorţul i-a fost refuzat cu obstinaţie de Fabian: „M-am cufundat în mlaştina delicioasă a dorinţei satisfăcute şi mereu reînnoite, căci nimic nu-mi potolea setea primordială pe care o simţeam pentru acest bărbat. Visam să rămân veşnic în braţele lui şi să renunţ la lumea de afară, una îngheţată fără el. […] Uitam de toate când îi auzeam paşii, când îl vedeam intrând surâzător, viril, transpirat, dominator şi mulţumit. Zilele şi nopţile în care dormeam lipită de el mi-au risipit îndoielile şi mi-au redat iluziile adolescenţei. M-am abandonat furtunii cu o supunere absolută, care acum, după ce au trecut anii, mi se pare de neînţeles. Mi-am pierdut raţiunea şi liniştea, nimic nu mai conta decât să fiu cu el”.

Violeta a devenit mamă a doi copii, pe care i-a crescut mai mult singură, deoarece Julian era plecat în tot felul de „misiuni” secrete şi periculoase. Absenţele şi trădările frecvente ale bărbatului au uzat relaţia de cuplu. „Prins în pânza de păianjen a unui amor nepotrivit pentru viaţa sa aventuroasă”, el şi-a revendicat libertatea de a trăi după bunul plac, fără să-i dea socoteală femeii la adresa căreia devenea agresiv, adesea. În ciuda războiului surd pe care-l purtau, dependenţa ei sexuală faţă de acest Don Juan a rămas puternică, vreme îndelungată. Problematizarea relevă automistificarea, complexitatea stărilor şi a sentimentelor care au ţinut-o înlănţuită: „Eram sclava pasiunii sexuale şi a convingerii că fără el aş fi fost pierdută. Cum aveam să-mi cresc copiii? Cum aveam să dau ochii cu ai mei după al doilea eşec? Cum să supravieţuiesc etichetei de amantă părăsită? Îmi distrusesem căsnicia şi sfidasem lumea ca să fiu cu Julian, nu puteam accepta că legenda inventată de mine era falsă”.

Conştientă că trebuia să se elibereze de tirania acelei pasiuni depersonalizante, Violeta a luptat pentru recuperarea propriei identităţi, prin psihoterapie. Prin exerciţiul introspectiv, călăuzită de doctorul Levy s-a eliberat, treptat, de suferinţe, frustrări şi revolte, a regăsit calea spre sine însăşi. Inteligenţa, voinţa şi ambiţia au ajutat-o să-şi dezvolte propria afacere, împreună cu fratele său, să-şi câştige independenţa financiară. Tardiv, a reuşit să se salveze. Ceea ce nu a fost posibil, din păcate, şi pentru fiica sa, victimă a consumului de droguri şi a prostituţiei. Tragedia de a o fi pierdut pe Nieves a fost răscumpărată, parţial, de bucuria de a-şi fi crescut nepotul ca pe propriul copil, dăruindu-i multă iubire, grijă şi protecţie. În ciuda tuturor previziunilor, Camilo a devenit preot, şi-a dedicat viaţa chemării divine, misionarismului creştin.

Destinul protagonistei a intrat pe un făgaş normal la bătrâneţe, după ce l-a întâlnit pe norvegianul Harald Fiske, care i-a devenit soţ. Alături de el a trăit ani frumoşi şi liniştiţi, deşi, după ce a înfiinţat Fundaţia Nieves, s-a implicat în diverse activităţi de militantism civic, a luptat împotriva violenţei domestice, pentru drepturile femeilor abuzate.

Deşi viaţa sa a fost spectaculoasă şi învolburată, rememorarea Violetei păstrează o temperatură emoţională destul de scăzută, o vibraţie afectivă lineară. Transpunerea în scris a bucuriilor ardente de altădată, a durerilor răvăşitoare şi a remuşcărilor este diminuată de distanţarea temporală şi sentimentală. Între timpul trăirii şi cel al mărturisirii s-a inserat detaşarea. Confesiunea nu reuşeşte decât parţial să asimileze acel patos al evocării, necesar reconstituirii unor evenimente personale dramatice.

Totuşi, spovedania dobândeşte intensitate, pe măsură ce fiinţa feminină simte că i se apropie sfârşitul. Sufletul îi devine tot mai nostalgic, învăluit în lumina amintirilor. Nu-şi pierde umorul şi zâmbetul, în ciuda faptului că moartea îi dă târcoale. Incursiunea în universul subiectivităţii dezvăluie tandreţea inepuizabilă faţă de nepotul căruia i-a lăsat moştenire această mărturisire autobiografică – adevărat bilanţ existenţial, dar şi o emoţionantă declaraţie de dragoste: „Eşti iubirea vieţii mele, încă de când erai un mormoloc ce înota în lichidul amniotic din burta lui Nieves. [...] Te-am iubit definitiv de când te-am luat în braţe, şi de atunci dragostea mea nu a făcut decât să crească. [...] Cu tine se termină stirpea mea emoţională, deşi sunt şi alţii care îmi poartă sângele. Eşti prietenul şi confidentul meu, companionul meu spiritual şi iubirea mea cea mai mare”.