– Dragă Marius, permite-mi să te felicit pentru cel mai nou volum al tău – Café gourmand (Editura Nemira, 2022)! Dedicaţia cărţii este pentru părinţii tăi – muzicologul Luminiţa Constantinescu şi baritonul şi profesorul Nicolae Constantinescu. Întrebarea mea este: a fost greu pentru tine să fii fiul unor astfel oameni care au practicat întotdeauna excelenţa? Obligă în vreun fel?

– Dragă Simona, îţi mulţumesc mult pentru felicitări! Şi îţi mulţumesc că mă întrebi de dedicaţie. Am început lucrul efectiv la carte, la cizelarea, şlefuirea şi migălirea ei, imediat după ce a murit mama. Nici nu s-a pus problema unei alte dedicaţii. Apoi, un an mai târziu, când eram cu manuscrisul aproape plecat în tipar, s-a dus şi tata. Laura Câlţea, coordonatoarea colecţiei Orion de la Nemira, a fost teribil de gentilă şi a întârziat puţin etapele, pentru ca manuscrisul să includă şi textul despre tata, dar şi dedicaţia pentru el.

Ca să răspund la întrebarea ta, nu mi-a fost niciodată greu. Ai mei au fost cei mai fireşti şi mai tereştri părinţi, iubitori şi apropiaţi de mine până la abnegaţie. Aş vorbi, mai degrabă, de un fel de mândrie de a le călca pe urme, în felul meu, dar nu, niciodată obligaţie.

– Dacă ar fi să sintetizezi într-o frază ce ai învăţat de la fiecare, care ar fi lecţiile de viaţă pe care le-ai primit? Îi auzi spunându-ţi ce anume?

– Cred că da. De la mama am învăţat cultul pentru muncă, pentru disciplină şi preţuirea oamenilor alături de care muncesc. Tot de la ea am învăţat că e în regulă să greşeşti – celebrul „n-o să scrie pe cer” –, cu condiţia să te ridici şi să mai încerci. De la tata am învăţat un fel de eleganţă masculină reţinută, simplă, rezervată, sinceră. Am învăţat că sub o exteriorizare superficială se aştern ape şi sentimente adânci. De la amândoi am învăţat unele dintre cele mai frumoase chipuri ale iubirii şi tot ei mi-au dăruit muzica.

– E grea viaţa în lumina reflectoarelor? Ce pierzi? Ce câştigi?

– Ştii, când aud sintagma asta mi se pare mai degrabă proprie actorilor, cântăreţilor, celebrităţilor TV. Eu nu sunt nimic din toate acestea. Sunt un om care profesează sub lumina (efectivă) a reflectoarelor, dar nu mă văd ca pe un personaj sub lumina lor. Pe de altă parte, da, am onestitatea de a spune că tot acest strat de poleială larger than life poate să fie în egală măsură fascinant şi intimidant pentru ceilalţi. Am să îţi spun ce am câştigat eu: un mult mai bun control al emoţiilor. Mult mai bun. Nu cred că am pierdut ceva.

– Paradoxal, o întrebare pe cât de simplă, pe atât de complicată: ce te face fericit pe tine, Marius?

– O întrebare foarte frumoasă! O puzderie de lucruri: fericirea celor din jurul meu, o sâmbătă dimineaţă când nu sună ceasul şi am un litru de ceai negru cu lapte de băut, să fac planuri de călătorie, să merg imens pe jos şi să cânt tare şi emfatic, să alerg, să iau cadouri, să fac interviuri bune, să fac ordine, să cumpăr veioze, să mănânc ceva dulce şi necomplicat, să pozez case, magnolii şi arhitecturi năpădite de vegetaţie, plajele pline de scoici, un pahar de vin vineri seara, după o săptămână plină, în aşteptarea sâmbetei de mai sus. Să fim toţi sănătoşi. Asta în primul rând.

– Şi totuşi, de ce Parisul? De ce rămâne Parisul, de ce rezistă ca alegere?

– Parisul este o constantă, ai dreptate, însă mai mult obiectivă decât afectivă. Sigur, îl iubesc, îi alipesc unele dintre cele mai semnificative momente ale vieţii mele, dar Parisul e constant pentru că geografia mea profesională mă tot poartă către el. Îl iubesc; e, dacă îmi permiţi comparaţia, un mariaj cu scântei pasionale, dar amantlâcul cu fluturi în piept şi jar în călcâie e cu Londra. Care, şi ea, rămâne constantă. De unde tragem concluzia că sunt fidel şi în infidelitate.

– Spui că nu eşti tu însuţi fără cărţi, muzică şi tablouri. De ce această ordine?

– Nu e o ordine. Chiar nu e. Sunt trei axe la intersecţia cărora mă găsesc, vreau, nu vreau. Nu sunt doar acestea, dar sunt trei dintre cele esenţiale.

– Eşti un bon viveur? „Ador viaţa şi ador să scriu despre ea”. Cum te-ai descrie tu? Marius Constantinescu este un om care...

–...care trăieşte normal, cuminţel şi previzibil, dar care, în capul lui, hăpăie viaţa mai ceva ca Pantagruel.

– Care este primul om care citeşte ce scrii?

– Întotdeauna Ioana. Rar se întâmplă să nu îi arăt ei ceva emanat de mine înainte de a da drumul textului în lume.

– Dar ai putea fără să scrii? Ce este literatura pentru tine?

– Da, cred că aş putea. Uneori, însă, când trece un timp mai mare între texte (orice fel de texte) şi mă aştern la scris, râd singur de mine şi îmi spun că „sunt nescris de mult!”. Asta înseamnă că scriu mult, dens, stufos şi că trebuie să limpezesc urzeala. În ceea ce priveşte literatura, sunt puţin descumpănit. Eu nu am pretenţia despre mine că produc literatură, ci, dacă vrei, o publicistică mai pomădată, aşa... Cititorul de literatură care sunt, însă, e un gurmand de emoţii.

– Vorbeşti mult despre Ioana, soţia ta, pe care mărturisesc că o admir şi o ador. Care este, dragă Marius, secretul unei relaţii fericite?

– Cred că şi misterul Piramidelor se va elucida pe de-a întregul şi noi tot nu vom cunoaşte răspunsul la această întrebare! Dar, dacă vrei părerea mea, o relaţie trebuie să aibă un tricotaj subtil de DA-uri şi NU-uri care să o facă plauzibilă. Peste această căptuşeală, trebuie să aibă suficiente fascinaţii, îndrăgostiri şi reîndrăgostiri ca s-o facă frumoasă. Aşa văd eu relaţia noastră.

– De ce tu şi Ioana încă vă mai scrieţi scrisori? Există puterea unei scrisori?

– Ai să râzi, uneori ne scriem... mail-uri pentru că nu apucăm să vorbim cât am vrea sau cât ar fi nevoie despre anumite lucruri. Sau poate dorim să nu expunem copilul la anumite discuţii. Asta în cazurile serioase şi, dacă vrei, ţepoase. Ne mai scriem, însă, pe hârtie – iar ăsta e un joc pe care Ioana l-a început – ca să ne amintim suma a ceea ce ne-a construit şi ne construieşte încă în ochii celuilalt. Acest tip de aide-mémoire funcţionează splendid în cazul nostru. Eu am câteva asemenea comori ascunse bine.

– E seară, deci, dacă mai e ceva, sunt reminiscenţele a ceea ce am dat de dimineaţă, când am plecat de acasă. E un parfum care a fost al lui tata – Gentleman de la Yardley. Nu sunt topit după el, e clasicul englezesc atemporal, dar tata a adorat parfumurile englezeşti (de fapt, cred că a adorat tot ce stă ideologic şi stilistic în spatele parfumurilor englezeşti), drept pentru care îl port de dragul lui tata.

– Stilul de viaţă – dacă ar fi să alegi: britishness sau french? De ce?

– Britishness. A bit dated, a bit posh, a bit stiff upper lipped, mostly outdoors, classic with a twist.

– Care a fost ultima persoană căreia i-ai spus: „Mă bucur că eşti?”

– Ioanei. Alaltăieri. M-am trezit că îi spun „mulţumesc” aşa, hodoronc tronc. I-a zâmbit mulţumescului.

– Dar cea mai frumoasă ploaie din viaţa ta?

– Îi povesteam lui Radu Paraschivescu alaltăieri de o ploaie absolut colosală, care m-a prins pe podul de la Mont Saint Michel. Acolo nu ai unde să te refugiezi, s-au rupt norii, parcă s-a ridicat toată marea de dedesubt şi a plouat-o cerul peste mine. Am reuşit să ajung într-o toaletă publică, mi-am scos toate hainele de pe mine (toate, şi chiloţii!), le-am stors bine, le-am pus la loc şi am mai băltit în mine nişte ore bune, până când am ajuns seara târziu la Paris. Am făcut un duş fierbinte, am luat două hapuri cu uleiuri esenţiale şi nu am avut absolut nimic. Am primit, în schimb, cel mai sfruntat de frumos, de neverosimil, de aproape kitschos amurg drapat în spatele abaţiei Saint Michel. Cine vede pozele zice că sunt făcătură.

– Ultimul cadou l-ai făcut... cui?

– Tot Ioanei. Flori ciudăţele, boabe, rugi, rămurele, frunze, cum ne plac nouă. „Vai, dar nu aveţi decât o floare-floare aici!”, s-a indignat florăreasa. Primise o veste minunată şi florile luate cu Maria în drum spre casă de la şcoală au fost surogatul de şampanie şi tort.

– Ai deja o carieră în spate, eşti pretutindeni (re)cunoscut şi admirat. Ce îşi mai doreşte acum Marius Constantinescu?

– Doamne, Simona, nu e cam mult când spui că sunt pretutindeni recunoscut şi admirat? Îmi doresc să fim sănătoşi. Aproape orice altceva e negociabil, îmbunătăţibil sau înlocuibil.